Nichita Stănescu: „Să nu puneţi niciodată mîna pe poet”

Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit 76 de ani… O vîrstă deplină de creaţie şi lauri pentru un poet viu. Un alt prag al nemuririi pentru Nichita, cel plecat într-un 13 decembrie 1983. Astăzi, ca în fiecare an în preajma acestor date mă întreb doar: cum ar fi arătat “pămîntul numit România” la umbra pasului Său, cum ne-am fi simţit ca “locuitori ai limbii române”, avîndu-l vecin, cum şi cîte din cele ce se întîmplă zi de zi s-ar mai fi întîmplat cu Nichita aici?…

Nichita Stănescu:

Poetul ca şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
pînă cînd le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta cîinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
pînă cînd nasul lui şi botul cîinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet cînd plînge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plînge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încît şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mîna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mîna pe poet!

…Decât numai atunci cînd mîna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mîna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămîne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mîna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mîna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

(din „Belgradul în cinci prieteni” – 1972)

Şi fiindcă “Muzica e un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare“, după cum spunea tot El, Poetul, şi fiindcă aici şi acum nu mai este loc de alte cuvinte în plus şi fiindcă oricine poate găsi… aproximativ 543.000 de răspunsuri, pe… Google, despre Nichita, cred că teribilul David Garrett e cel mai nimerit să încheie acest gînd de 31 Martie:

Unghiuri înalte de Braşov. Ameţitoare!

Mulţi sunt cei ce nu au reuşit să atingă înălţimea turnului Bisericii Negre, zilele trecute. Cum am mai spus, a fost puhoi de lume de Ziua Clopotului… Ca să urci cele peste o sută de trepte strîmte şi abrupte, în piatră, prin trupul bisericii îţi trebuia răbdarea a trei-patru ore, dar şi suflu şi pastile împotriva clustrofobiei. Efortul a meritat însă. Pentru că, odată ajunşi sus, mîngîiaţi de dangătul atît de viului clopot, temerarii au avut ce vedea. Dinspre ascuţimile şi buzele ameţitoarei corăbii negre, toate unghiurile burgului apar inedite. Ameţitoare perspective şi ultimile zăpezi de martie 27 ale Braşovului, la un loc.
Te aştepţi, parcă, să apară acolo, printr-un ungher, Quasimodo, cocoşatul din Notre Dame, venit în schimb de experienţă … Nu mulţi au avut privilegiul să surprindă asemenea imagini, de 150 de ani încoace (mulţumesc Liliana că mi le-ai transmis!). Poate de aceea, că se întîmplă aşa de rar asta, totul e special… Însă ocazia se va mai ivi şi zilele viitoare, chiar vineri, din cîte am auzit…
Eminescu avea 9 ani, cînd clopotul ăsta era suit în turn, îmi spunea Pescăruşul Argintiu… Mă gîndesc: cum o fi văzut Eminescu turnul, cum o fi ascultat clopotul? Ne uneşte oare, dincolo de timp, ceva din acea privire şi din acea ascultare?…

Foto: Horia Morariu

Căutătorul de primăvară

Acum ceva vreme scriam despre un “gînd parşiv al primăverii” care încerca să ne vrăjească…. apoi mă întrebam dacă “aceea“ era ultima zăpadă. Ei bine, acum vreo două zile erau cîteva grade sub minus, frig, mîini îngheţate şi zăpada grea şi udă din Braşov amintea de Crăciun. Acum chiar cred că asta a fost ultima zăpadă, fiindcă azi soarele ne-a binecuvîntat cu căldură, cît pentru o iarnă întreagă. Şi vecinii au ieşit să-şi aranjeze grădiniţele din faţa caselor, alţii şi-au luat săpăliga şi s-au dus la cimitir, unde fiecare are şi acolo cîte o grădiniţă…

Mi-am scos cana de vară şi am umplut-o ochi de cafea, e cana aceea albastră şi mare şi burtoasă ca pentru cafele lungi, de ore noi de vară… şi aştept să văd cît de întuneric va fi diseară, fără ca eu să sting lumina, fiindcă nu văd rostul ecologismului de o oră doar şi la comandă… Sigur nu mă voi uita nici la un meci previzibil mediocru pentru care nu văd ce rost ar avea să strig “România” în faţa unei doze de bere… Deşi chestia asta a devenit un ultim motiv de a mai striga “România”… Azi îmi voi lua doar răgazul de a-mi face haltele de sîmbătă prin blogometru (blogroll) şi nu mă voi gîndi nici la durerile de iarnă, ca să nu mai vorbesc de îndemnul lui Vania la analizele de sînge, poate voi reciti doar un pic de Rebreanu, amintindu-mi apoi, prin sugestia lui Sandu Petria, că în 1974, chiar în această zi de 28 martie, a fost un congres în care Ceauşescu era ales preşedinte al RSR…

E interesant cît de greu se naşte textul ăsta… L-am început de ceva ore, de vreo două ori mi s-a blocat calculatorul, apoi am plecat la piaţă… Erau aici mult mai multe trimiteri la primăverile unuia sau altuia, la poezii, la muzici, la Trabanturi mucegăite, la Paris, la zile de teatru, la ALTceva, dar se vede treaba că primăvara asta, pe care o caut cu lumînarea, nu este încă decisă: să mă ierte, sau nu, fiindcă îi pusesem la îndoială, acum ceva vreme, existenţa? Şi dacă într-o astfel de zi, în 1943 s-a stins Rachmaninov, în 1985 Marc Chagall şi în 1994 Eugen Ionesco, dar s-a născut şi un Llosa, în 1936, e clar că avem de a face cu o zi orgolioasă, cu personalitate!

Acum o să ies din nou… Nu, asta nu e o zi despre care să scrii! Asta e o zi pe care să o strîngi în braţe, să o priveşti în ochi, şi să o asculţi ca pe o ispită de primăvară…

PS: În orice caz, am primit un cadou-descoperire-revelaţie pe măsura acestei prime zile de primăvară: Maksim Mrvica. Sper că sunteţi de acord

Chagall - Woman & Roses

Limba română… fără permis de şedere!

Alexandru Vakulovski

Aflu, în seara asta, de la Gala că scriitorul  Alexandru Vakulovski a fost obligat să părăsească ţara, acum două zile, fiindcă i-a expirat “şederea temporară”. Alexandru Vakulovski este un român născut în 1978, undeva în Basarabia părinţii săi pierzîndu-şi cetăţenia, abuziv ridicată de autorităţile comuniste… Alexandru a studiat şi scris în România, la Cluj, iar fratele său Mihail este om de litere şi el, profesor în Braşov. Vakulovski este unul dintre scriitorii în vogă ai tinerei generaţii, poet, dramaturg, prozator, editorialist, traducător şi co-fondator al revistei “Tiuk!” iar cărţile sale au fost primite extrem de favorabil în lumea literelor, semne ale unei cariere de viitor: “Pizdeţ“, “Oedip regele mamei lui Freud”, “Ruperea”, “Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea”, “ecstasy”, “TU” şi “BONG”.

Se pare însă că Alexandru, un rebel în felul lui, cu toate că a depus de câţiva ani cererea pentru cetăţenia română, a întîrziat să-şi prelungească viza şi astfel a fost poftit afară din ţară şi pus să plătească 12 milioane amendă! Posibil că, din punct de vedere funcţionăresc, tînărul scriitor a greşit, nu o fi respectat legea, nu zic nu… mai ales fiind născut… extracomunitar! Absolut, legea este egală pentru oricine şi noi, românii, ştim asta foarte bine! Legea e lege, inclusiv pentru un “scriitoraş teribilist” ar zice unii mai… scrobiţi… Însă ce lege este aceea care, face posibil azi ca un român să fie alungat din ţara limbii române, limba în care-şi scrie cărţile?! Şi ce lege este aceea care l-a făcut cetăţean român, în cîteva zile, pe un fotbalist neamţ născut e adevărat din părinţi foşti cetăţeni români? Funcţionarii aceia de la vamă sau de la paşapoarte, care or fi fost ei, care i-au dictat “expulzarea” habar nu aveau, probabil, că acest Alexandru Vakulovski este scriitor şi că pun în mişcare, simbolic vorbind, o condamnare împotriva limbii şi literaturii române, interzicîndu-i acestuia revenirea în ţară pentru doi ani jumătate. Asta, desigur, nu era în sarcina lor de serviciu! Asta este o problemă de… cultură.

Tot de cultură, cel puţin, ar fi ţinut să aud un oficial de-al nostru (de la Cultură, M.I. sau Externe…) care, să spună ceva măcar, din oficiu, privitor la acest caz strigător la cer. Dar, probabil, Vakulovski este un “caz minor” faţă de alte subiecte “la ordinea zilei”. Cum nu am văzut nici vreo emisiune tv dedicată subiectului, aşa cum s-au făcut cele pentru românii ce riscă expulzarea de prin Italia! Dincolo de orice, problema este că sunt necesare unele “ajustări” fundamentale ce ţin de istoria noastră vizavi de românii de dincolo de Prut, încă prizonieri ai unor vremuri cu rădăcini sovietice, pentru ca astfel de întîmplări să nu se mai producă (de aceea, simbolic, ilustrez acest text cu un cîntec venit de acolo, de-al marelui trubadur şi poet Vladimir Vîsoţski, tradus de altfel de fraţii Vakulovski)…
Cam ăştia suntem, cam asta e ţara în care trăim, ţara în care, uneori, a fi născut român poate fi, iată, o infracţiune, ca şi şederea în limba română fără permis!

UPDATE: Citiţi aici o scrisoare despre această ruşine naţională şi puteţi subscrie, sau nu…

Cadoul ideal pentru cel dintîi bărbat?

Am asistat pe aici, prin blogosferă, la nişte controverse privind, pe de o parte la aducerea alegerilor prezidenţiale prin iunie, odată cu europarlamentarele, şi pe de alta la amendarea Constituţiei astfel încît preşedintele să poată fi ales cu o majoritate… cît mai simplă , respectiv încă din primul tur… Discuţia a fost pornită atunci de Lilick, pe Auftakt şi a condus spre opinii cel puţin interesante. La un moment dat, posibilităţile amintite au fost evocate de către “editorialiştii de casă” ai preşedintelui Băsescu, şi de aici discuţiile iscate. Evident că mai toată lumea, din cei aflaţi la şuetă nu dintre susţinătorii lui Băsescu!, erau de părere că forţarea unor astfel de măsuri ar veni ca o mănuşă tentaţiilor autoritare ale chiriaşului de la Cotroceni şi ar pune cruce oricărei tentative mai serioase privind o alternativă la acesta. Unii văd încă în astfel de gesturi… ispitele dictaturii.

Este interesant de văzut dacă lucrurile nu vor evolua cumva în această direcţie, acum, la adăpostul atît de plin de oportuinităţi al crizei. Se afirmă deja (şi are o logică aceasta!) că prea se iroseşte anul pe lupte politice şi alegeri, cînd interesul naţional ar trebui să fie soarta ţării şi a… amărîţilor ei locuitori! Aşa că, nu ar fi bine ca show-urile electorale să fie reduse măcar la jumătate din an? La o asemenea întrebare tot românul va răspunde afirmativ uitîndu-se, în naivitatea-i, plin de griji şi la vistieria ţării şi vrăjit fiind de demagogia ieftină. Nici liderii coaliţiei nu vor da înapoi cu gîndul la prezervarea puterii – măcar teoretic, vrabia din mînă are preţul ei! – pentru încă patru ani… Şi cum s-ar putea ei opune apoi voinţei poporului?

Jocul ăsta ar putea prinde pe picior greşit orice adversar real al lui Traian Băsescu (nu mă găndesc că Geoană ar fi un astfel de adversar!) anunţarea momentului putînd fi lăsată la un termen optim şi la limita prevederilor constituţionale. Cît de eficientă, şi pentru cine, ar fi o campanie electorală pentru prezidenţiale începută brusc, să zicem, peste o lună? Să fie doar o întîmplare declaraţia, în sensul celor mai de sus, a lui Radu Berceanu, de azi de la Realitatea FM, venită cu corul de amortizoare ale ascensiunii neaşteptate din acest moment a lui Crin Antonescu? Să fie un semn că începe netezirea, perfect democratică, a căii spre al doilea mandat a… prim-preşedintelui de partid şi de stat?

UPDATE: Pesediştii au replicat prin vocea lui Valeriu Zgonea spunînd că aşa ceva nu se poate, fiindcă UE nu ar fi de acord… Să nu fie doar o declaraţie de complezenţă! Puţină lume mai crede acum în revolta, în împotrivirea PSD-ului lui Geoană, în ciuda declaraţiilor belicoase ale acestuia…
Între timp, la sugestia lui Lilick, găsesc dezbateri pe tema asta la… Robert Turcescu şi Cristian Pătrăşconiu. Acesta din urmă are şi un sondaj edificator. Ce este întîmplător?

Concert din muzică de clopot

Vineri, clopotul mare al Bisericii Negre din Braşov împlineşte 150 de ani! Aşa ne anunţă iubescbrasovul.ro. Cu ocazia asta se întîmplă un eveniment inedit: “Ziua Clopotului“, a celui mai mare clopot mobil din ţară, a clopotului care în fiece zi, la fix, ne dă de veste ora, acolo în centrul vechi al cetăţii. Vineri vor fi multe momente de văzut şi de ascultat: se va vizita turnul bisericii, va fi (re)ascultată măreaţa orgă – Bach, bineînţeles! – sub degetele maestrului Eckart Schlandt, iar la miezul zilei clopotul va suna vreme de 10 minute! Concert din muzică de… clopot!
Nu aş fi crezut că şi clopotele sunt aniversate, că au momentele lor de bucurie… Clopotele, la noi, se trag mai ales în dungă şi nu a sărbătoare. Dar uite că şi clopotele au viaţa şi vîrstele lor, de vreme ce bat neobosite. Viaţă ascunsă de ochii şi mîinile prea puţinilor curioşi. Şi cînd este vorba de însuşi Clopotul Bisericii Negre, e musai să mergem să-l sărbătorim, acum la ieşirea în primăvară. Cine ştie ce secrete ne va dezvălui, în calitatea-i de vechi locuitor al burgului! Apoi, eu unul, aş fi curios să-l văd şi să-l întreb de viaţă şi pe clopotar, dacă nu o fi cumva doar un mecanism acolo, cu motoraşe şi butoane în locu-i… În orice caz, ziua celor 150 de ani de clopot n-ar trebui ratată. Aşa că, luaţi-vă copiii şi haideţi la Braşov, la Biserica Neagră, vineri, să ascultăm clopotul şi să-i spunem “La mulţi ani!”. La doişpe, trecute fix!
UPDATE: O mare de lume astăzi, 27 martie, primprejurul Bisericii Negre!