Ieşirea României la ştevie…

Românul, în pesimismul, în fatalismul lui mioritic are o vorbă: “să trec eu de iarna asta şi o să văd eu ce o să mai fac…” Bun… Uite că a mai trecut o iarnă, după calendar. Şi acum? Încotro? Dacă spaima cea mai mare a rumânului, iarna, se va fi dus, adică ce-i mai greu, carevasăzică de acum, gata, nu ne mai opreşte nimic din parcursul nostru fără de griji! Dincolo de naivitatea credinţei ăsteia care, e adevărat, ne face pe noi ca naţie să supravieţuim iernilor, e un adevăr la mijloc. De acum începe să dea firul urzicilor, al şteviei sau lobodei. al spanacului… Şi, ca în orice vremuri de restrişte putem lua drumul pădurii să ne iasă de-o fiertură acolo. Da, pădurea-i frate cu românu’ da’ nu iarna!  Avem acum ocazia să redevenim un popor vegetal, vorba Blandianei… Atît de vegetal încît “clanul” Băsescu & Boc & Geoană să se poată mişca în voie, să-şi poată întregi deplin organigramele bugetare cu rude, vai! doar colaterale şi de gradul V, întru rezolvarea deplină a planului anticriză! Ieşirea României la ştevie (“rumex patientia” – nume predestinat, un fel de “rumegă în pace! ) ne va reda funciara răbdare de a înghiţi totul mai uşor, eventual totul asortat cu puţină mămăligă: criza, campaniile electorale, şomajul, nesimţirea, jafurile la drumul mare, umilinţa, moartea cu zile, FMI-ul, guvernul mondial, Biserica, minciuna, inflaţia, promisiunile, obrazul gros… Da, verdeaţa asta o să ne mai subţieze un pic sîngele şi ne vom accepta şi mai uşor soarta de mioritici ce suntem. Nu, toată lumea poate sta liniştită, nu ne vom răscula, nu ne vom revolta, nu vom încerca să înţelegem, vom sta cuminţi, la soare… Şi mai intrăm şi-n post! Aşa că ieşirea României la ştevie trebuie privită ca o mare uşurare, chiar dacă, de fapt, lucrurile vor sta chiar mai rău… Important e că pînă la iarna cealaltă mai e timp destul pentru propăşirea ţării sub atenta îndrumare a iubiţilor conducători.

Dincolo de parabola asta cu primăvara verde care ne redă optimismul şi pofta de viaţă, am fost azi după ceva mărţişoare. Trist peisaj. Acum ceva ani remarcam nevoia de originalitate şi de frumos a făcătorilor şi vînzătorilor de mici podoabe cu şnur, ba chiar găseam pe corso acele unicate de “fond plastic”, cu nume hazlii. Acum, mărţişorul e doar o afacere cu kitsch-uri en-gros vîndute de tarabagii sictiriţi, alături de ciorapi şi chiloţi la trei lei grămada. Nu am găsit ceva să-mi  atragă atenţia aşa că m-am mulţumit cu nişte zambile. Poliţiştii (comunitari şi “miliţişti”) scoşi, sîmbătă dimineaţa în complexa acţiune împotriva cuiburilor de criminalitate organizată, să verifice vînzătorii ambulanţi la… mărţişoare,  cred însă că au avut de unde alege, pe îndelete…
Şi dacă tot putem striga “A venit primăvara!“, cu suficient dor şi ironie, sper că am nimerit măcar… mărţişorul muzical. Iniţial, pornind de la ştevie mă gîndeam la regretatul Stevie Ray Vaughn, la Tudor Gheorghe, la Laura Pausini sau măcar la premiatul lui Obama: Stevie Wonder, dar… Toate cele bune!

Genunchiul Lumii din… sacul de plastic

O întrebare-apendice care mi s-a tot pus odată cu “de ce, un blog?” a fost “de ce Genunchiul Lumii?”… “Intro-ul” blogului este, cred, suficient, ca explicaţie… Pe lîngă asta, intenţia-mi a fost şi de a recupera, digital, “poeziile dispărute”, într-un fel de jurnal… Poeziile mele “dispărute” fie prin sertare, fie prin dosare stivuite într-un sac de plastic… Sacul ăsta de plastic a fost un timp depus într-un beci… Şi din sutele de pagini ascunse acolo începuseră să crească ramuri, frunze, rădăcini. Da, la văzul acestei minuni am decis să le aduc aici, dintre coperţile lor de cărţi netipărite… Sunt cîteva sute şi vin încoace de dinainte de ’89, pînă în… zilele noastre. Dar nu le voi data decît pe unele pentru care timpul şi înseamnă ceva. Poate voi “scana” aici şi cîteva dintre apariţiile în presa literară şi cîteva dintre premiile vremurilor despre care vorbesc, de prin 1986 încoace:  “Astra“, “SLAST“, “Luceafărul”, “Steaua“, “Convorbiri literare“, “Transilvania“, “Ramuri“, “România literară“, “Echinox” ş.a. Sper să le găsesc pe toate şi să găsesc, pe ici pe colo, timpul necesar pentru această migăloasă recuperare de suflet. Nu am un deadline aşa că o voi face pe îndelete cu credinţa că timpul poeziei este infinit şi, cum spuneam, contează prea puţin data naşterii ei… Dar nu am răspuns cu totul întrebării de la început. “De ce Genunchiul Lumii?“. Şi fiindcă acesta e titlul unei poezii din 10 februarie 1991, care zice aşa:

Genunchiul Lumii

Am şters cu mîneca îngheţată
laptele scurs peste masă, era un fel de dor
născîndu-te din pîntecele lunii…
Apoi te-am văzut, întreagă în minunea de oglindă
răsfrîntă peste mare, blondă…
Pierdusem harul cuvintelor virgine,
cînd căutînd paianjeni blînzi, greieri
sfioşi, moluşte, pe tine te-am găsit,
ascunsă printre frunze ţinînd în palme
genunchiul lumii, tînăr.

Ei bine, voi încerca să le adăpostesc pe toate, poezii ori proze, în acest nou “Genunchi al Lumii“, virtual şi mai… steril oricum decît sacul de plastic din beci… Am început de ceva vreme operaţiunea asta cu un prim volum: “În apa tăcerii“, pagină găsibilă în acest blog…

P.S. – Muzica, azi, e a Alexandrinei Hristov, o voce specială, de-a noastră, autohtonă, deşi născută dincolo de Prut…

Azi sunt egoist!

Astăzi ar trebui să fiu mai… egoist. Nu, nu mă refer la egoismul acela cîinesc, pe care oricum nu-l posed, egoismul pe care îl întîlnim cu toţii, zi de zi, în căutături piezişe şi strîngeri de mînă false… Mă gîndesc la un altfel de egoism, pornit dintr-un prea uitat, de mine, instinct de conservare. Conservarea sentimentelor şi a bucuriilor mărunte pe care le las în urmă, în fiecare zi cînd plec de acasa, undeva pe etajera din baie, lîngă periuţa de dinţi sau în răsucirea cu care încui uşa… Cred că, din cînd, de preferat totuşi nu la dată fixă, s-ar cuveni să fiu sincer cu mine şi să las baltă orice alte comandamente venite din afară şi consimţite tacit. Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu cumpănesc cam cît îmi îngădui să trăiesc din acest timp. Egoist da, zic, adică să chiulesc de la ceea ce nu are legătură cu fiinţa mea. Adică să mă spăl dimineaţă cu cea mai rece apă şi să încerc să păstrez acea prospeţime doar pentru mine. “Pentru mine” însemnînd, desigur, pe lîngă persoana-mi, iubita-mi Mihaela, scumpa-mi copilă, Irina, Mama… Ele ţin, desigur de… egoismul meu, deoarece recunosc cît le datorez.  Şi cuvintele-mi, pesemne, sunt prea… egoiste din nou aici! Recunosc… Da, astăzi voi fi foarte egoist… O să ţin numai “cu mine”, departe de celelalte mărunte întîmplări care, de prea multe ori par a fi mai importante decît sunt. Am să ascult, am să citesc, am să mă joc, o să-mi amintesc, am să tac şi am să mă bucur infinit mai mult… Şi pentru toate astea îmi voi rezerva, egoist, un loc în primul rănd. Şi pentru ca “la totale să ies cu plus” vă voi acorda, în egoismul meu, vouă prietenilor mei, mulţi dintre voi atît de rar văzuţi, şi vouă celor pe care vă citesc, şi vouă celor cîţiva care mă citiţi, şi vouă celor cărora, uneori, încerc să vă răspund, două mostre ale aceluiaşi egoism: două din melodiile care-mi susţin muzical starea acestei zile – şi a celor ce vor veni, fiindcă voi face astfel încît multe să-mi fie aşa de aici înainte. De ce? Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu mă gîndesc că azi am 40…

P.S. - Ivan Rebroff... este una dintre primele mele revelaţii muzicale, înaintea lui Vitas şi de aceeaşi talie. Rebroff, un neamţ cu suflet de rus, şi cam tot ce presupune asta, plus vocea fenomenală care urca mai sus de patru octave!… Yanni este spectacol, emoţie inexplicabilă… Sigur, dacă veţi căuta, veţi găsi de la ei piese chiar şi mai reuşite…  Ce ziceţi?

Blogger-ii nu sunt o sectă, domnule Mihăieş!

În 1990, Mircea Mihăieş reteza din prima pagină a “Cărţii eşecurilor” posibilitatea alibiurilor autorului pentru apărarea operei sale. “Invocarea, fie şi ironică a autorului ca apărător al scrierilor sale e, din mai multe puncte de vedere, o strategie a disperării. Un ultim – suprem – recurs la subiectivitate. Şi, ca într-un cerc vicios, mărturisirea involuntară a complexului inferiorităţii. Nicio carte nu are nevoie de altă armură decît aceea oferită de propria existenţă. (…) Despărţindu-se, urmînd un itinerar cu dublu sens, autorul şi personajul, autorul şi cartea scriu istorii paralele ale unei aventuri unice.” Apoi, Mihăieş vorbea despre un Faulkner, “scriitorul torturat de fantasmele scrisului” şi construia o “teorie a eşecurilor” “survolînd mecanismele de creaţie” ale scriitorului. Criticul, din cîte înţeleg eu, încerca să explice neapărat eşecul “scriitorului intrat deseori în derută, torturat de demonul ascuns al creaţiei” în faţa aşteptărilor propriilor personaje şi mai ales ale cititorului… Tentaţiile psihanalizei asupra acelor texte ale lui Mircea Mihăieş erau clare şi de profunzimea şi onestitatea demersurilor sale critice nu s-a îndoit nimeni.

Dar de ce încerc această întîrziată, ce-i drept, demonstraţie? Fiindcă acelaşi critic, după nişte ani, în ianuarie 2009, a încercat să folosească aceleaşi instrumente nu pe nişte cărţi, nu pe nişte scriitori intraţi sau nu în istoria literaturii, ci pe nişte oameni care nu au pretenţia de a scrie opere, şi care nu vor altceva decît să comunice cu lumea sau chiar să se implice în unele “cestiuni” ale cetăţii – gesturi la fel de naturale ca şi cel de a respira: blogger-ii. De la înălţimea operei sale, domnul Mihăieş se năpusteşte în blogosferă cu orgoliul de a o defini şi diagnostica. Fapt care a creat deja vîlva presupusă şi, probabil, propusă… Tentaţia “explicării” lumii blogurilor e a tot mai multor “elite” din diferite zone, de altfel. “Cine sunt şi ce vor blogger-ii“ este articolul despre care vorbesc, apărut în “România literară“,  în 16 ianuarie. Acolo criticul literar Mihăieş a vrut cu tot dinadinsul să demonstreze că “bloggingul” este un gen inferior de activitate umană, nici măcar intelectuală, substituită delaţiunii şi cu evidente trimiteri la patologic. (Mihăieş îmbrăţişează cu drag şi uşurinţă teoriile, atît de bătătorite deja, ale maladiilor comunicării “virtuale” şi ale urmărilor lor asupra psihicului şi comportamentului “anti-social” al practicanţilor). Dealtfel, respectabilul critic scrie despre blogger-i ca despre un soi de sectă (după cum traduc eu lucrurile) care s-ar aduna asemeni adepţilor lui Bivolaru într-o mare spirală a frustrărilor, înaintea unei inevitabile sinucideri colective. Desigur, Mihăieş îi scuteşte de acest tratament pe “blogger-ii din sfera culturii, alcătuiţi evident din altă plămadă“…  Restul, suntem doar nişte amatori, obsedaţi de trafic şi sortiţi “cărţii eşecurilor“.

Nu voi cădea în capcana eseistului de a-l face, prin atenţia acordată, personaj, chiar dacă recunosc că a reuşit să-mi atragă atenţia şi altfel decît pînă acum. Vorbeşte domnia sa despre dezumanizarea şi sclavia la care ne-am supune prin “solitarul viciu” al însemnărilor noastre zilnice, care, vai! nu ne asigură nici celebritatea nici posteritatea. Vreau însă, oricît de nevropat aş fi, să-l asigur şi de respectul meu chiar dacă, probabil, îi judec strîmb demonstraţia. Domnule Mihăieş, eu cred că alibiul meu, subiectiv desigur, este împărtăşirea de zi cu zi a vieţii, a cotidianului, aici, pe blog, comunicarea onestă, şi necesară – consider eu – a acesteia cu atîtea alte “victime bolnave“, în vreme ce Dumneavoastră nu aveţi niciun alibi, în tratamentul generalizant aplicat, ci poate doar regretul – şi de aici complexul inferiorităţii! – de a aparţine altei lumi, petrecute deja, de a fi total rupt de mersul lucrurilor… Părerea mea!

Ultima zăpadă pe iarna asta?

Am fost cu Ina, cu sania, pe derdeluşurile improvizate din jurul casei. Ea a desenat omuleţi pe zăpadă, cu conturul trupului adîncit în brazda albă…  Cîţiva bulgări, atingerea rece a zăpezii pe faţă, pe sub guler sau manşeta hainei… Boboci în obrajii Irinei… Un pic de fugă.  Joacă. Aer rece, curat. O tură de cartier, aşa înhămat la sanie. Dimineaţă, bradul din faţa ferestrei fusese împodobit cu măiestrie de mîna încă sigură a iernii… Acum, în drum spre seară, crengile îi plîng şi se scurg. Între două dintre ele stă ascuns, răbdător, un graur. Ştie el ce ştie… Să fi fost ultima zăpadă, aşa cum au fost, acum ceva timp, primii ghiocei?…

Dormiţi liniştiţi. Criza a fost tămîiată!

Anul ăsta, poate din cauza crizei, am asistat la un spectacol pe marginea bugetului de stat, demn de cauze mai bune. Cu bocănitoarele promisiuni privind austeritatea mă convinsesem de la bun început, dar nu aş fi crezut că ipocrizia şi minciuna vor merge pîna acolo încît să se încerce cu obstinaţie să ni se demonstreze că negrul este alb. Sunt convins că Legea bugetului nu este ea în măsură să ne scoată la liman şi este destul de aproximativ faptul că banii împărţiţi acolo vor avea corespondent în realitate. Dincolo de toate astea m-aş fi aşteptat la bun-simţ, realism şi ceva chibzuinţă pe tema vistieriei ţării. Eroare! Şi nu aş fi perorat pe marginea subiectului dacă nu m-ar fi indignat şi mai mult o anume distribuţie a banilor…

În buget, pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional au fost alocaţi cu 50% mai mulţi bani pentru salariile preoţilor (284 milioane de lei, faţă de aproape 190 anul trecut!), iar în urma lobby-ului parlamentar s-a decis o suplimentare cu aproape 60 de milioane de lei a fondului pentru biserici pentru 806 de lăcaşe de cult (cele mai multe biserici, noi, sau în diferite faze de construcţie). Mai mult, tichetele de vacanţă vor aduce alte beneficii preoţilor, care le vor primi şi ei, apoi acele tichete vor fi direcţionate în bună măsură spre turismul ecumenic al Elenei. Ce mă revoltă? În balanţă, pentru 242 de şcoli s-a aprobat în plus suma de 33 de milioane lei noi, pentru  36 de spitale au fost alocaţi 6.730 mii lei noi, iar cele 37 cămine culturale vor obţine 4.6 milioane de lei noi. Desigur că despre mult-discutata majorare a lefurilor profesorilor, cu acei 50%, nici nu s-a mai pus problema…

Pentru un aşa-zis buget de criză (prin care, repet, în ciuda declaraţiilor, cheltuielile aparatului de stat cresc faţă de anul trecut în loc să scadă!) asta a fost… “bomboana de pe colivă”. Acesta este preţul trocurilor electorale şi al “uninominalului” prin care feluriţi deputaţi şi senatori de cartier trebuie să-şi respecte “inteligentele” promisiuni pentru care au fost aleşi. Ce era mai simplu decît să “cumperi” voturile obştii, dirijate uneori din altar, decît prin: “vom termina această biserică” sau “vă vom construi o nouă biserică!“? Şi se poate presupune că înţelegerea a pornit de… Sus, din moment ce preoţii au fost răsplătiţi şi cu lefuri duble! Ce nevoie aveam de alte biserici, mureau preoţii de foame, le întorseseră enoriaşii spatele? Pentru ce?! E o altă întrebare retorică. Şi nu voi mai detalia aici, iar, situaţia neagră de care se vor izbi anul ăsta mai ales educaţia şi sănătatea. Sunt voci care spun deja că spre sfîrşitul verii cele două sisteme vor ajunge cu banii la fundul sacului…

Ori, poate, onor parlamentarii şi preşedintele şi premierul vor să se pună bine cu Cel de Sus? Vor să-şi asigure de acum locul spre Cele Sfinte, debarasîndu-se de nevoile mulţimii şi ţării păcătoase? Vor să aplice acel “Dar din dar se face Rai“?  Vom avea mîndre biserici, la fiecare colţ de drum, şi preoţii vor alina, cu zor şi cuvinte, foamea şi chinurile mulţimilor bolnave de criză! Nu, să nu credeţi că am ceva cu Biserica, cu preoţii, cu credinţa şi credincioşii! Doamne fereşte! Au toate rostul lor. Dar tocmai despre acest rost al lucrurilor şi despre ipocrizia şi minciuna potentaţilor zilei este vorba aici. Dincolo de amarul ironiei.

P.S. – Într-un sondaj american, preşedintele Obama s-a clasat pe primul loc în “Topul Eroilor“, un top al popularităţii. Pe locul doi a ieşit Cristos! Aş fi curios, cum ar arăta un astfel de top în România după ce acele 806 de biserici vor fi gata.