Flavius, dezbracă-ţi inima
şi scoate-ţi durerea de pe tine
şi spală-ţi amintirile Flavius
Miroşi tot din prea multe aduceri aminte!
Mai odihneşte-te şi tu
în timp ce îţi spun adevărul, în timp
ce îţi spun timpul.
Ah, tu, cît de puţină avere
poate avea lumina.
Nu e vorba de a face un cimitir
şi nici de a ne găsi un loc pustiu
pentru nefiinţă, Flavius.
Un cuvînt în care să locuim
sau în care să fi locuit vreodată,
un cuvînt care să ne dea dreptul de-a avea un trecut,
dreptul la naştere,
Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.
Nichita Stănescu – 1983
Fara amintiri, ai fi,poate ,piatra, dar si pietrele au amintiri;fara adevar ai fi,poate,cerb.Sau iarba.Fara cuvinte ai fi necuprinsul.Asa ca, ramai cum esti, oricine ai fi, cu dreptul de a te naste mereu.
intru aici, incerc sa scriu, se nasc cuvinte ca mai apoi sa moara si plec cu gandul de a reveni si de a scrie, revin si iar se nasc si iara mor si iara plec…
inima, durere, amintiri, timp, trecut…sunt toate cuvinte ce dor sau au durut candva sau ar putea sa doara atunci cand nu stim de ce ne nastem, atunci cand uitam ca ne-am nascut candva, murind si-apoi nascandu-ne din nou…
si pana cand ne-om naste din propria durere?
“Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.”
Un zeu în chip de om depravat de vicii. Ăsta e Nichita.
“Eu sunt Printul”,acesta este si va fi mereu marele poet Nechita,Dumnezeu sa-l odihneasca!
plecăciune
Mulţumesc, Nichita.
Vă mulţumesc pentru aceste gînduri, prieteni, aici în această mai veche şi marcantă întîmplare…
Cele bune
am incercat, credeti-ma, Va rog, pe toti, am incercat sa ma abtin, dar ceva zarit ceva mai sus, au pus din mintea-mi astea, aici [si oriunde, peste tot, oricand]:
‘Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.’
faină indrazneala poetică de a socoti imperfecte miscările cerului
zi senină
de ce ne-am abţine de la a obţine un vers, pe calea poeţilor sau pe calea noastră, Anamaria?
da, Andi… despre îndrăzneală poetică e vorba în tot şi în toate, pe aici…
Servus, cu bine!
flavius,
dreptul de a te naste, dar mai presus
dreptul la poezie si inconfundabilul Nichita ce poate fi mai cutremurator…
@Gala… ştiu că poţi cîntări dreptul la poezie. Aşa e, poate fi o povară mai ales cînd eşti lovit de nişte sentinţe, venite de la mari înălţimi, fără îngăduinţa de a te fi apărat…
Servus,flavius
L-am descoperit pe Nichita la batranete si e poetul meu preferat.Stii de ce?pentru ca e un om cu suflet mare,asa vicios cum e.
Dar cine e nepatat?Doar nou nascutul in primele clipe de viata.
Toate cele bune,
Gabi.
Am avut nevoie de un Nichita şi l-am avut pe Nichita. Avem nevoie de un Nichita şi ne-a rămas Nichita.
NU doar poezia lui m-a atins. Imi plac si ideile prinse in “Fiziologia poeziei”.
Citesc cu uimire cele scrise de voi. Eu am găsit poezia aia într-o antologie. Am făcut ochii mari, m-am oprit de respirat, apoi am mai mărit ochii pînă-n plămîni. E ciudat si să spun că nu e nimic de spus.
Pun si eu postul ăsta ca să mă simt bine printre oamenii care au auzit de nichita.
Încerc în blogul meu să pun un pic de cultură.
Dacă aveti timp, sunteti bineveniti
Pingback: Cuvintele au fost mereu ale lui « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Pingback: Cuvintele au fost mereu ale lui — hyperliteratura
Pingback: El Este « GENUNCHIUL LUMII
Pingback: Netimpul. Neviaţa. Necuvintele | Genunchiul Lumii