Dacă ne-am recunoşte ingratitudinea şi ipocrizia poate nu ar mai trebui să vorbim, în fiecare 15 Ianuarie, despre Eminescu… Dar o facem în fiecare an. Sărbătorim ziua “De Eminescu”, asemeni zilei De Crăciun, a celei De Paşte, a celei De Anul Nou, sau a Zilei Naţionale. Ziua Eminescu. Ne amintim de EL o dată, de două ori pe an, fix, şi atît. Formă fără fond, această zi, cred, ca toate celelalte. Dacă ar fi altfel, Eminescu ar fi în fiecare zi… Sau… e bine şi aşa?

De Eminescu:

“Adevirul e că, viaţa noastră publică e decăzută. Ceia ce ne trebuie e un guvern onest. Indiferent de felul guvernului, indiferent de vederile lui, ceia ce se cere e ca el să ofere toate garanţiile de probitate şi să smulgă statul din mână naturilor catilinare. (…) Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr. Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.”

(fragment dintr-un editorial publicat în „Timpul”, decembrie 1882)