Muzica Pieţei. Diferenţe

Artistul Doru Stănculescu s-a ales cu nişte vînătăi şi cu o amendă, pentru “ofensă adusă autorităţii”,  după ce a fost umflat de poliţişti; jandarmii au băgat cultura-n dubă; Chilian zice că muzicienii n-ar cânta în Piaţă, de teama infiltraţilor dar şi fiindcă nu ar mai fi chemaţi să cînte în viitoarea campanie electorală. “Revoluţia” de zilele astea, dincolo de legitimitatea ei  indubitabilă, de orizonturile, declicurile, defulările ei politice şi sociale a scos din amorţeala gîndurilor şi memoriei nostalgii şi diferenţe. Şi gînduri răzleţite. Asta pentru noi, posesorii unor astfel de “bagaje” prăfuite prin poduri, pentru noi, cei cărora ni se pare ciudată acum strigarea cu “Libertate!”, preferînd-o pe cea cu “Demnitate!”. Cum surprinzătoare ni se pare şi semantica lozinicilor din Piaţă, băşcălioasă, dezinhibată, pe măsura Puterii vulgare căreia îi e adresată, faţă de cea de odinioară, gravă şi înspăimîntată. Apropo,“Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi!”, este memorabilă!
Şi m-aş referi aici, acum, la “muzica Pieţei” pornind de la gîndul limpede şi amar împărtăşit de folkista Ioana Munteanu (pe care îmi permit să-l reproduc) pe marginea declaraţiei lui Florin Chilian: “Nu avem curaj să cântăm în piaţă, printre băieţaşi de cartier, aurolaci violenţi şi alte specimene la fel, am vorbit cu mai mulţi oameni care cânta şi toţi au zis la fel. M-a intrebat şi pe mine Stelian Maria, care a fost simbol al Golanilor alături de Paţurcă, de ce nu mă duc acolo. Aş vrea să o fac, dar cine îmi garantează că toata gaşca aia care acum dă foc şi distruge nu mă ia la călcat în picioare? Nu mai sunt tinerii de acum 23 de ani care ascultau folk şi rock şi purtau plete şi blugi, cu flori în piaţă, ăştia sunt manelişti şi cocalari. Ce să le cântăm, “Of viaţa mea”? Opriţi-i voi să mai dea foc şi să mai distrugă, să se ia la cafteală cu jandarmii şi să arunce cu molotoave şi noi ieşim să cântăm.”
La gîndul meu că ar fi frumos să auzim Piaţa cîntînd, “ca pe vremuri”, că realizez că asta nu se mai poate, că vremurile şi generaţiile fac diferenţa, Ioana a continuat: “Da… e o nostalgie şi mi se rupe sufletul că doar asta e, însă din păcate nu cred că se poate face nimic. Piaţa de atunci asculta Pink Floyd, citea Cioran şi se bătea la coadă la bilete să vadă “Visul unei nopţi de vară” cu Rebengiuc. Piaţa de acum ascultă Guţă, citeşte Can-Can şi se bate pe stadioane.”
În speranţa unui tăvălug care să radă mai mult de cîte ne-am aştepta, mai mult chiar decît “un om al trecutului” (sic!), după cum spune pînă şi Cărtărescu (!), a unor (alte) alternative, a unor cristalizări, ascult muzicile Pieţei de atunci şi admir viermii de acum!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un oarecare Eminescu. La Braşov

Zile tulburi. Românii, ajunşi cu cuţitul la os, şi întărîtaţi de nişte figuri triste, schimonosite, îmbuibate şi autoritare îşi dau cu pietre-n cap. E trist că ne întoarcem la astfel de scene cu scutieri şi gaze lacrimogene care, nu fac decît să ne tragă şi mai la fund, în zone părăsite, parcă iremediabil, de cultura dialogului, de raţiune, de soluţii…
În o astfel de zi mi se reproşează (poate pe bună dreptate!) că eu îmi văd de bucuria zăpezilor şi de gîndul, devenit cam stereotip şi de dată fixă, privitor la postumitatea sau contemporaneitatea unui “oarecare Eminescu” prin Braşov. Pe la 1871, nişte… miliţieni austro-ungari aşa-l numeau pe Mihai Eminescu, tînăr răzvrătit şi organizator de congrese anti-imperiale: “un oarecare Eminescu”…
Ciudat, acum, e că privind peste zăpezile încă fără poteci ale dimineţii de ieri am zărit culmea Cetăţii de deasupra Şirului Hoţilor şi m-a străfulgerat gîndul: “Băi, da’ de cînd n-am mai trecut… pe Eminescu!”. “Pe Eminescu” e o stradă aici în Braşov şi, mai mult decît atît, “Pe Eminescu” e… spitalul de nebuni (secţie a neuropsihiatriei) al oraşului, şi la o adică a ajunge “La Eminescu” nu-i tocmai… cuşer! Iar de la gîndul, pur… turistic, avînd în vedere că zona chiar merită bătută cu pasul oferind privelişti speciale, la “un oarecare Eminescu” nu-i decît un pas. Aşa a ajuns Eminescu un oarecare la Braşov, referindu-mă la “inconştientul colectiv”, un oarecare şi un bolnav cu minţile rătăcite – sau sinonim cu acestea. Nu ştiu a cui a fost ideea de a instala stabilimentul braşovean al celor ce, Doamne fereşte!, necesită cămaşa de forţă, tocmai pe strada Mihai Eminescu însă a fost o idee proastă, la fel de proastă, sub aspect toponimic, şi de greu de scos din capul nostru ca şi aceea cu… Oraşul Stalin!
După mintea mea Eminescu şi-ar fi meritat şi aici la Braşov un nume de bulevard şi, desigur, o statuie în centru. Vreo două plăci comemorative îi poartă, ce-i drept, numele pe nişte ziduri în oraş, dar cine mai ştie exact unde-s şi cu ce ocazie au fost montate acolo? Cum cui îi mai pasă că poetul ar fi spus: „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul!“ sau că acesta a petrecut multe zile pe aici încă din vremea “Trupei Pascali” şi că a avut destui prieteni, sau măcar cunoştinţe braşoveni (Sterie Ciurcu, Pandele Dima, Aurel Mureşianu, Nicolae Teclu, Constantin Popazu, doctorul său) cu care, fie nutrea idealuri fie avea… drumuri comune? Desigur, cărturarii noştri de azi, un Vasile Oltean sau regretatul Ion Itu (“Eminescu şi Braşovul”, 1990) şi alţii asemeni lor ştiu, dar…
„Trăiască România unită!“, ar fi strigat, Eminescu în toamna lui 1883, în gara din Braşov, aşteptînd un tren care să-l ducă mai departe la Viena, la tratament… Avea un ideal, mintea-i “nebună” nutrea ceva ce avea să se împlinească mai tîrziu, asemeni multor altor gînduri sau “premoniţii”. Ce i-o fi venit să îl strige tocmai aici, la Braşov?… “Un oarecare Eminescu”…
Ştiu, sunt vremuri tulburi şi românii-şi sparg, şi acum, capetele cu pietre în stradă… Unii ar trebui duşi “Pe Eminescu”!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Mulţumesc, Sebastian, pentru provocarea facerii acestui text, pentru ziarul braşovenilor on-line, NEWSBV.ro ! Ţinem aproape!

Economia de viaţă. SiCKO!

Este remarcabilă şi firească atitudinea medicului Raed Arafat care, a ieşit “la bătaie” să-şi apere creaţia, respectiv sistemul unic de urgenţă construit în jurul SMURD în faţa mişcărilor “reformatoare” din noua “lege” a Sănătăţii (sau mai curînd “lege a economiei de viaţă”, dupa cum ar spune CTP). Sunt de văzut însă şi celelalte poziţii – nu doar în chestiunea “Urgenţelor” şi Ambulanţei! – exprimate pînă acum în această chestiune vitală de către specialiştii în domeniu sau de către cei al căror cuvînt contează. Sigur aceste reacţii izolate se vor înteţi pe toată perioada lunii acordate “dezbaterii publice” a reformei din Sănătate, înainte ca ea să fie asumată, posibil tot la ceas de seară ca şi altele, prin ocolirea Parlamentului. Şi totuşi, am senzaţia că lipseşte cîte ceva de aici, vorbind, totuşi – părerea mea! – despre nişte măsuri care pot atenta la însăşi existenţa noastră fizică. Nu văd mişcările organizate ale breslei medicilor, nu văd solidaritatea pacienţilor, nu văd societatea civilă şi nici vocea clară a Opoziţiei. Moţiune de cenzură, petiţii on-line sau semnături adunate off-line? Să fim serioşi!
Nimeni nu a spus că sistemul actual ar fi în regulă, nimeni nu a spus că statul este un administrator corect şi eficient, ba dimpotrivă! Sănătatea trage să moară de 20 de ani iar sistemul privat este o alternativă care funcţionează complementar şi care arată foarte bine cum ar trebui să fie lucrurile într-un sistem medical civilizat şi performant. Dar de aici şi pînă la a  crea premisele unui sistem public “închis”, şi acesta numai la îndemîna celor cu portofelul gros,  şi la a anula chiar constituţionalul drept al omului de rînd la sănătate e o prăpastie prea mare.  Fiindcă asta pare să ne aştepte prin privatizarea sănătăţii,  prin inventarea unei legi speciale (cînd era suficient ca legile actuale să fie updatate si aplicate corect), prin introducerea unor noi intermediari care să gestioneze aceiaşi bani puţini din asigurările publice de sănătate, prin dublarea şi triplarea taxelor pentru un “coş minim” de sănătate (necesar, dar nedefinit!) şi prin trecerea la un plafon (de înţeles pînă la un punct, dar care?!) suplimentar de asigurări (gen Casco) a unor servicii necesare, dar mai scumpe, şi pînă acum accesibile cît de cît oricui. Asta nu exclude deloc inclusiv acceptarea ideii conform căreia, pînă la urmă, totul se plăteşte într-o anumită măsură, pe diferitele paliere sociale, mai ales în cazul de faţă, cu respectarea drepturilor fundamentale însă! Ca să nu mai spunem că oricum plătim – cum bine mă atenţionează Horea! -, acei 10%, “asiguraţi” fiind pentru mai nimic, sau… asigurînd mai curînd vistieria statului din care ni se întoarce un… piramidon!
Apropo, nu era mai simplu oare să avem o lege cu un singur articol, aşa cum l-am auzit spunînd pe Radu Tudor la tv, articol care să “ordone” ca toţi banii cotizaţi la fondul asigurărilor de sănătate chiar să se ducă la… sănătate şi astfel “puşculiţa” să se însănătoşească ?!

Intrarea în direct, în dispută, a preşedintelui Traian Băsescu, pe această chestiune cu explicaţia simplistă şi evidentă că “statul trebuie să aibă concurenţă”, că “serviciile de urgenţă sunt garantate”,  pe mine nu mă edifică atîta vreme cît nimeni (la nişte specialişti mă refer) şi nimic nu mă convinge acum că peste un timp oricine va avea acces, măcar ca şi pînă acum, la acele servicii necesare de sănătate care să îi salveze viaţa în orice spital public românesc – servicii, da, care necesitau o simplă revizuire şi o… descăpuşare  de bun-simţ!  Dacă peste un an vom vedea şi mai mulţi români murind cu zile fiindcă sistemul public nu le-a permis mai mult decît o aspirină, o compresă şi eventual o perfuzie, atunci vom şti cît de eficientă a fost… tăcerea sau indiferenţa noastră de azi. Reforma statului – a sănătăţii, învăţămîntului, justiţiei în mod special – care exclude din ecuaţie oamenii şi care se bazează numai pe interese “comerciale” sau de “haită” sau de “deficit bugetar”, este limpede pentru oricine cred,  va avea un singur rezultat: dispariţia “pe cale naturală” a celor pe care acest stat ar trebui să-i slujească… Mă întreb, naiv, însă dacă acest calcul minor a fost luat în seamă de… “legiuitorii” care, încă mai cred că vor primi… recunoştinţa poporului şi cîteva statui în parcul central! Şi pînă una-alta caut şi mă mai uit încă o dată, cu un interes crescut la… “Sicko“! (Ceea ce, în altă paranteză, vă şi recomand să faceţi!) Aş putea aşa să-mi… salvez nişte întrebări, mai ales cele inevitabil retorice, şi să mă… vindec de nişte iluzii “stîngiste” şi de speranţa la un eventual pat de spital, “constituţional”, din umila-mi contribuţie!
Ah, da, era să uit!: mai avem totuşi şi speranţa că toate aceste reforme vor fi trecute prin tocătorul de hîrtie, din decembrie încolo! Sau poate… nu!

UPDATE: Raed Arafat şi-a anunţat demisia din funcţia de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Un gest de onoare rarissim pe la noi care e posibil să transfere ceva dinspre valul de simpatie şi atenţie ale lui Arafat spre acest proiect de lege controversat şi esenţial.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Feed-urile… clipei. Identităţi alterate…

Convieţuirile noastre electronice sau convivialitatea noastră “virtuală”, aş putea zice, ne-au plasat şi multiplicat, fără să simţim, în realităţi paralele şi în feţe de nerecunoscut nici măcar în oglinzile de dimineaţă… Asta-mi e senzaţia. Am mai scris/vorbit despre asta, despre dependenţă şi sevraj, despre confuzie şi identitate alterată. Impresia asta e dominantă dincolo, da, de beneficiile cunoaşterii dezordonate, de comunicarea în viteză, de monetizarea gîndurilor sau cunoştinţelor de tot felul. E un vertij buimăcitor din care memoria, privirea, vorba, respiraţia, flirtul, atingerile ies şifonate rău. Sau nu mai ies niciodată…

Mai deunăzi, primesc un… ping (ce… sprinţar sună!) de la Vania, la care reacţionez instantaneu (văd, dau click sau like, automat, pavlovian) în repezeala căpătată de curgerea fără putinţă de asimilare a cuvintelor “socializante”, de sus în jos, pe fluxul infinit al  pereţilor şi monitoarelor comune. Într-un tîrziu realizez, privind la comentariile acelui text pinguit, că am răspuns la un mesaj aruncat în…  mare acum vreo doi ani! Cum am zis şi acolo am resimţit un soi de deja-vu… invers. O ciudată ieşire din spaţiu şi din timp. Erau acolo “prezenţi” nişte oameni şi nişte întîmplări cu substanţialitatea lor fie şi aproximativă asemeni celor din feed-urile clipei de acum.
Erau? Mai sunt? Eraţi? Mai sunteţi? Ce mai faceţi voi? Unde sunteţi? De ce v-aţi ascuns? Sau de ce aţi rămas încremeniţi în acel prezent? Zău, mulţi dintre voi scriaţi chiar bine! Întrebările astea le-aş pune acum aruncînd o privire tîrzie peste blogolume şi constatînd lipsa “la apel” a atîtora. Mulţi veţi fi trecut pe domenii neştiute de mine, mulţi vă veţi fi întors în “realitatea reală” şi (ne)iluzorie ştergîndu-vă conturile pe care le veţi fi găsit drept inutile. Cîţiva s-au dus de tot, dincolo, unde nu ştiu dacă se dau like-uri sau ping-uri, de unde nu cred că mai vor să aibă habar ce mai e pe aici şi să răspundă!… Experimentez, iată, acum această pinguire către niciunde, spre nimeni. Poate-mi va răspunde cineva… Poate, tot de acolo şi la fel voi răspunde şi eu mai devreme sau mai tîrziu…

P.S. – Pînă una-alta, în fireasca ordine a lucrurilor, la început de curăţenie de… primăvară, voi purcede, cu regretele de rigoare dar şi cu vina-mi de a nu fi la rîndu-mi prezent, la ştergerea adreselor fără… identitate şi respiraţie. Din blogroll şi din celelalte conturi de… aiurea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cronicile zăpezilor de altădată…

This slideshow requires JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. “Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
“Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: “E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cuţitul la os. Să dea Domnul!

Numerologi, clarvăzători, astrologi… Anul ăsta a început cu o inflaţie de predicţii şi superstiţii curgînd în şuvoi dinspre toate canalele media. Aş zice că ăsta-i semn de neîncredere în noi şi de speranţe îndoite… Pe de altă parte, mînă-n mînă, ca “argumente” la cele prezise, ştiri grozave, cu sticliri de dezastru: copii ucişi, gelozii ucigaşe, sinucigaşi, împuşcaţi, bătrîni omorîţi, morţi pe şosele, izbiţi în pomi şi stîlpi… Nici urmă de întîmplări senine sau de ceva “semne de bine”, altele decît cele intime ale fiecăruia în parte, sau decît cele venind dinspre… refugianţii pereţi ai feluritelor lumi “virtuale” – unde parcă excesele sunt tocmai în sens invers! Una peste alta, toţi şi toate parcă vor să ne convigă că 2012 nu va arăta bine, ci chiar mai rău decît 2011! Eu unul aş întreba ce ar putea fi mai rău de atît? Şi asta-mi dă suficientul surplus pozitiv care să mă facă să-mi închid acum ochii si urechile la previziunile şi analizele belicoase pustiitoare din jur. Da, pesimismului şi chiar naivităţii mele funciare i-au fost… depăşite aşteptările!…
“Să ne fie un an mai omenos”, îmi zicea cineva. ”Să ne fie unul căruia nu doar să-i supravieţuim”, am răspuns… Şi nu doar ca indivizi, cît mai ales ca “adunare”, ca “bobor”, fiindcă între cele două planuri văd eu acel decalaj de… optimism. Probabil la acest nivel nu ne va fi ajuns încă “acel” cuţit la os, altfel nu-mi explic şi aşteptările depăşite despre care spuneam. Atunci da, să dea Domnul să ne intre, la timp(!) şi adînc, cuţitul la os, anul ăsta!  Ăsta-i semnul de bine în care mă încăpăţînez să cred.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Update:…
Da, veştile rele ţin aproape pe începutul ăsta de an, prea aproape, indiferent de… visele mele, se pare… Mircea Suman, aflu acum, s-a stins, n-a mai vrut să facă pasul mai departe… Un braşovean de caracter şi de suflet, unul dintre primii antreprenori de aici… Un blogger cu condei fin şi de o cultură aşezată. Un lord. Sus, pe blogul lui îşi pusese această credinţă: “Da-mi, Doamne, curajul de a spune adevarul!” Şi a avut acest adevăr şi acest curaj şi spera să vadă lucrurile intrate pe un făgaş normal în ţara asta… Îi rămăsesem dator, şi lui, cu o întîlnire, cu un pahar de vorbă… Îi rămînem datori, cumva…  să-l citim măcar, cum spune Chinezu’…

Dumnezeu să vă odihnească, Domnule Suman!