Mă surprind în unele zile ferchezuindu-mă mai cu grijă, iar în altele grăbind pasul spre casă mai cu iuţeală… Şi în toate aceste zile pornesc cu o parte din gînduri îndemnîndu-mă să nu-mi pese de lume. Sunt zilele în care ştiu cu ce zîmbet mă întîmpină dimineaţa sau în care ştiu că trebuie să-mi ţin o promisiune capitală sau în care e musai să ajung măcar cu zece minute mai devreme la întîlnire! De altfel, dacă mă gîndesc bine, aşa-mi sunt mai toate zilele, zile în care nu-mi mai pasă de lume. Şi aş putea spune că asta se întîmplă de şapte ani şi mai abitir de cîţiva în care întrebările şi rezolvările mele sunt de fapt ale ei… În mai toate zilele astea sunt îndrăgostit şi grijuliu, uimit şi entuziasmat (re)descoperind un univers pierdut din prea multă nepăsare.
Nu, asta nu înseamnă şi că zilele cu pricina sunt perfecte cu totul sau că eu aş fi fără cusur în tot acest timp! Sunt uneori ursuz sau nervos sau brusc mă grăbeşte ceva în destule momente, iar alteori uit sau trec cu vederea amănunte care ştiu cît de mult contează pentru ea… Dar, ca un făcut, mustrările acestor momente au efecte rapide: mă învaţă mereu să-mi cer iertare şi să mulţumesc… Mă aduc la matcă, mă ţin pe linia de plutire…
Ina
Da, Ina, mustrările tale! Ai dreptate, Inuţa, de data asta m-am pierdut în prea multe cuvinte ca să descriu ceva ce nu poate fi descris!
Aşa e, o minune nu poate fi povestită, minunea mea! Cum nici o poezie nu poate fi povestită! Noapte bună Irina, noapte bună Mami şi bună dimineaţa! Îndrăgostit, grijuliu, uimit şi entuziasmat mă dichisesc pentru cea mai frumoasă zi dintre toate acele mirabile zile ale noastre de la mulţi ani împreună! La mulţi ani, Ina, iubire!
P.S. - Ai văzut ce repede a venit vremea aia, despre care vorbeam anul trecut? Aşa că las’ că vine şi vremea aia cînd o să facem leagăne pentru elefanţi, din pînze de… păianjen!
Blogolumii, servus!
Fără discriminare, fără… preferinţe, toate cele bune!
Nu ştiu dacă nu cumva ploile astea prăbuşite peste noi nu amintesc sau nu prevestesc ceva. Nu ştiu, nu cred că sunt printre cei care (mai) ştiu să le asculte. Mă gîndesc însă la posibilele consecinţe… vizibile. Morile de apă sunt pesemne foarte obosite acum şi şi-au chemat în ajutor morile de vieţi. Asta după ce vor fi fost refuzate, cred, de morile de viaţă sau de vînt!… Cum aş putea înţelege altfel ducerea poetuluiMircea Micu? Am băgat de seamă asta tîrziu, recunosc. Probabil simţurile-mi şi, vai, da!, interesul mi s-au mai tocit şi recunosc… Aş da vina însă tot pe morile de viaţă din moment ce am fost mai atent la un suicid egoist decît la plecarea aşa de discretă spre cenuşă a unui poet! Şi mă judec fără a constata din nou, şablonard, ce şi cum a văzut lumea! Mircea Micu era din stirpea, din timpul, unora deveniţi, pe nesimţite şi cu nesimţire, deodată, “bătrîni”, “prăfuiţi”, “trecuţi la index”, odată cu cele petrecute acum vreo douăzeci de ani: Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu. Mai despre toţi, sau cu toţi, am lăsat ceva semne pe aici prin blogolume (în care şi el îşi găsise un tîrziu şi liniştit şi neterminat refugiu), amintindu-mi, poate, inconştient de acele savuroase “Întîmplări cu scriitori!” găsite în nu ştiu ce anticariat!… Mircea Micu? Poetul? I se părea că-i nemuritor şi mai apoi, cînd începuse să miroasă a bătrîn era înspăimântat privindu-şi fotografia de copil… apoi a devenit… “Miere şi fum”. Şi cuvinte emoţionate care se vor, se cer, citite… Fără umilinţă!…
Mircea Micu
Mircea Micu Amintirea morilor de apă
Maşinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei
O mai aud în somnul meu cum sapă
Şi încărunţesc de dorul ei.
Era aşa: o roată lenevită
De lună şi de lemnul ei încins
Pe care ochii astăzi o evită
Timpanul nu-i percepe ritmul stins.
Intram nedumerit şi mirosea
A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu
Şi ca să nu mă vadă nimenea
Mă ascundeam în saci până la brâu.
Dantelării de roţi, jgheaburi sublime
Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup
Şi morăriţa cu mişcări delfine
Insinuantă-n firavul meu trup.
Şi se intra aşa, pe nicăieri
Prin geamurile mici, ca nişte guri
De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri
Şi-au invadat pâraiele-n păduri.
Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:
Zgomotul surd, dantelării rapace.
Şi morăriţa cu sfânta revărsare
A sânului ce-n clopot se preface.
Servus, Blogolume! Gabi Hulea chiar are ceva de spus! Gabriela ne întoarce spre Helios gîndind la Ilie… O… reconstituire găsesc la Ioan! Lollitta îmi trimite gîndul la pasiuni, neapărat roşii! Copilării şi jocuri într-un proustian oracol, la Gala… Un antivirus te poate întoarce la… tine şi la ale tale, mă încredinţează Ana… O mîntuire compromisă, la unchiu’ VaniaŞerban, despre incredibila, paradoxala realitate din… colivii. Ce poate dezveli o femeie, se-ntreabă Angela… Despre-o întîlnire liberală aflu de la Lilick… Cody are o întrebare nu tocmai… retorică Ginei îi împărtăşesc revolta… Nu, şcoala nu-i de… vară!
P.S. Muzichia lui Augustin Frăţilă, dus şi el şi… uitat… pe versuri de Mircea Micu…
M-au exasperat zilele astea ştirile cu suta de mii de turişti veniţi la plaja de weekend de la Mamaia, cu aglomeraţia de pe autostrada Bucureşti-Constanţa, cu marea de trupuri întinse la soare, cu înghesuielile nocturne din cluburile încinse. Nu am suspectat niciodata mass-media româneşti de prea multă imaginaţie iar asta mi se confirmă iată azi. Chit că e vorba despre aceleaşi bătătorite ştiri de sezon sau despre episodicele sinucideri sau înmormîntări de artişti cheia în care sunt tratate este aceeaşi: gros-planuri şi comentarii imbecile întinse pe zeci de minute.
Una peste alta este ok acum ca şi anul trecut, acum trei ani sau şapte ani. Gîndesc că atîta vreme cît cotidianul nostru, realitatea noastră, aşa-zisul mental colectiv plutesc nezdruncinat pe aceleaşi ape, în aceleaşi coordonate, totul este, nu-i aşa?, în regulă! S-ar putea zice însă că una vezi la televizor şi alta este viaţa, că la ştiri ni se serveşte un simulacru de realitate uşor digerabilă. Posibil, dar cred că atîte vreme cît digerăm asta lucrurile sunt neschimbate. Digerăm fiindcă ne convine, ne place, consimţim că aceea e realitatea de care aparţinem. Şi nu vreau să spun că aş fi preferat ca lumea să nu se ducă, să nu trăiască, să nu evadeze, să nu sfideze criza. Nici vorbă! Ceea ce vreau să spun este că această realitate mie îmi confirmă din nou subţirimea argumentelor existenţei noastre. Aş putea vorbi despre scala de valori pe care navigăm sau despre… o “axiologie” a mass-media însă ar fi o chestie preţioasă – o altă latură în care cădem atît de uşor din cealaltă, facilă. “Sîntem deocamdată ceea ce ne îndeamnă lumea noastră să fim, iar trăsăturile fundamentale ale sufletului nostru ne sînt imprimate de conturul lumii exterioare ca de un tipar. Fireşte, a trăi nu este în fond decît o tîrguială cu lumea. Aspectul general pe care ea ni-l prezintă va fi aspectul general al vieţii noastre…”, spunea Ortega y Gasset… Mda… însă el mai lăsa locul unei tîrguieli, tîrguială pe care eu unul nu o găsesc. Eu aş fi pus pe tarabă azi o zi de vară… pe uliţă! N-am să o mai şi descriu însă, vă asigur doar că-şi merita preţul!
Servus, Blogolume! Zamo îmi aminteşte de… ţigăncile copilăriei, într-un melanj interesant Şerban găseşte kilogramele de timp din clepsidră! Teo îmi arată urma apăsării piciorului dîn iarba cu rouă. A lui, a ta, a mea… dintr-o dimineaţă, trecută, de week-end. Georgiana şi nebuniile ei de la… mare… Dana trece printr-o situaţie pe care o cunosc prea-bine, dintre cele care orînduiesc pînă la urmă lucrurile şi ne arată ce contează de fapt şi cît de facil este… restul. Îţi ţin pumnii, Dana! La Deea Dulce, Dulcea Deea găsesc mereu… visuri… Dumitru mă încredinţează că… undeva mai sunt de găsit… energii corect răscolite! Departe… O mie de suspensii… ştiute, probate. LaEvergreen. O viaţă în procente? Poezie în statistici? La Cristian. Cîntecul… acela şi îmbrăţiarea tăcută, aici, la Rodica… Vania ne îndrumă spre nişte… dependenţe: cele fotografice ale lui Alex.
Plouă. Vremuri diluviene. Plouă de trei ori pe zi. M-am obişnuit. Cum m-am obişnuit şi cu Bacovia şi cu sinuciderile perfect explicabile. De cîteva zile am constatat că în faţa casei buruienile au crescut cît un stat de om. Şi asta mi se pare logic, doar plouă de trei ori pe zi! Şi asta se explică după atâta amar de încălzire globală şi efect de seră. Ba, bănuiesc chiar că ploile şi buruienile au pus-o de o corporaţie cu un management secret. Plouă de trei ori pe zi, mă aştept ca buruienile să-mi depăşească mîine-poimîine statura… Şi aşa voi înţelege şi eu ideea de junglă. În sfîrşit “Viaţa e o junglă” sau “Trăim într-o junglă” nu o să mai fie doar o figură de stil. Prin managementul meu, strict personal, probabil mă voi adapta, sau poate… nu! Una peste alta, oricum aveam de gînd să-mi schimb coasa pe macetă!…
Servus, Blogolume!
O bibliotecă din alte vremuri găsesc la Bogdan… Viaţa e frumoasă cu cît e mai grea, spune optimist Cornelius. Melami, cu umoru-i cunoscut, povesteşte o întîmplare… casnică. Da, viaţa e frumoasă şi la vară… cald! Gabriela caută o copilărie. Pierdută… Onu vorbeşte de o brigadă… Cu pistoale! Nu, nu cu… macete Tristeţe la Deea… Despre prezentul… inexistent, aici! Toate cele bune!
P.S. – Acest “El Dorado” nu poate fi decât de la Maiden! Nou nouţ şi tot mai… aproape!
Ieri, aici în Braşov, scriitorul şi ziaristul Vasile Şelaru a lansat o carte: “Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini pînă în prezent” (Editura Şelaru)… O lucrare monumentală ca dimensiuni – 860 de pagini – şi nu ştiu, încă, dacă monumentală, voit sau nu, prin conţinut, dar în orice caz anevoios de realizat dat fiind consistentul “bagaj” informativ pe care l-a adunat. Cine ar fi crezut că în zona asta s-au adunat cîteva sute de autori? Cu un aparat istorico-literar cuprinzător, în chip de introducere (şi de încheiere, acolo unde găsim un peisaj cu presa braşoveană), istoria se desfăşoară la vale alfabetic, după ce am fost asiguraţi că: “Trebuie spus că, dacă ar fi fost să recurgem la o selecţie riguroasă, estimînd cu generozitate scriitorii braşoveni autentici, români saşi şi maghiari, cu operă literară originală, atunci numărul acestora ar fi fost de ordinul zecilor, fără a depăşi, de la începuturi şi pînă în prezent, să zicem estimativ, cu generozitate maximă, cifra de cincizeci. Însă, veleitarii reprezintă compostul (…)” Aşadar, e vorba de o… colecţie de… “Date biografice şi comentarii critice privind scriitorii şi veleitarii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la 1420 pînă în prezent”, explicată de autor într-o altă notă din a treia sau a patra pagină a cărţii şi aşa: “În literatură este ca şi în fotbal: toţi dau cu piciorul în minge însă nu toţi sunt fotbalişti iar din cei cîţiva mii de fotbalişti legitimaţi în echipa naţională sunt selecţionaţi mai puţin de douăzeci iar pe teren, să nu uităm, de la o echipă nu joacă decît unsprezece jucători…”
Probabil această nouă cuprindere a veleitarilor, la un loc cu aceia “cu operă”, într-o istorie va trezi, alături de alte consideraţii “tăioase” ale lui Şelaru referitoare la diferite personalităţi sau personaje (mai ales cînd vine vorba despre nişte… tovărăşei) ale urbei literare braşovene şi alături de unele judecăţi privind construcţia şi… ortografia cărţii (pe care le intuiesc deja) destule polemici. Asta dacă această urbe literară braşoveană mai este atît de vie încît să ducă o polemică!… Cred însă că lui Vasile Şelaru nu-i va fi displăcut chiar să provoace aşa ceva şi să rămînă cu poliţe de încasat (amintindu-mi doar de “Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor” apărut în 2008) cum cred şi că Istoria lui nu are cum, de azi înainte, să nu fie băgată în seamă.
Ei bine, cum cunoşteam de ceva vreme că lucrarea e în chinurile facerii am fost nerăbdător (poate şi neîncrezător) să o văd tipărită şi să… mă caut prin ea… Şi uite aşa mi-am găsit şi eu genunchiul (cel literar şi virtual!) strîns în viteză, scurtat şi… subţiat cu blîndeţe, faţă de alţii (!), pe la paginile 587-588 din care, copiez cîte ceva rezistînd cu greu tentaţiei de a folosi şi nişte pastă… corectoare…
Istoria literaturii din Ţara Bârsei, de Vasile Şelaru
“Obeadă Flavius (…) Activitatea publicistică: debutează în luna iunie, 1986, în revista SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, una din cele mai bune publicaţii de literatură ale vremii, condusă de Ion Cristoiu); colaborează la rev. Astra, Tomis, Steaua, România Literară, Convorbiri Literare, Echinox. Deţine un blog personal unde pe lîngă publicistică social-politică postează şi poezii. Premii literare: Premiul rev. România literară la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei – 1987; Premiul Uniunii Scriitorilor din România la concursul “Astra” – 1988; şi alte premii… pe care autorul nu mai doreşte să le enumere. Referinţe Critice-Biobibliografice: Vezi Internet
Flavius Obeadă a debutat publicistic în anul 1986, cu o pagină întreagă în revista SLAST (Suplimentul Literar Artistic Al Scânteii Tineretului – la acel timp una dintre cele mai bune reviste de literatură din ţară) fiind prezentat ca o speranţă a literaturii, un poet de excepţie al Braşovului… şi nu numai. A mai cîştigat între timp şi cîteva concursuri literare din ţară însă de publicat nu a publicat nicio carte. Într-un tîrziu, după o scurtă experienţă jurnalistică, şi-a realizat un “bloog” cu însemnări politice şi… poetice. Astfel, publică în format electronic poezii. “Genunchiul lumii”, poate titlul unui grupaj de poezii sau a unei etape “electronice”, nu se ştie însă, prezenţa poeziei sale în spaţiu public ne oferă prilejul de îl comenta pe poet.
Pentru Flavius Obeadă, poezia este un bun prilej de a nota impresii; înrămează emoţii ale unei lumi stranii, misterioase în care imaginea de basm vrăjit îşi face uşor loc “Plină de flori şi miros de ciuperci/ se suie din iederă noaptea pe ridurile-ţi/cu gust dulceag de câine ars…” (Cutia cu gheaţă) sau “Ţi se urcase guşterul în somn,/ de prea mult somn blestemat,/ pe trupul tău de pietre şi de crivăţ înot,/ mereu verdea fiinţă a visului/ petrecîndu-te spre locul de apă…” (Hymenaios). Poemele sunt “poveşti” care maschează o dramă nedestăinuită unde încheietura mîinii femeii pare a fi “cuţit fin, paloare de sînge…” iar iubitei imaginare (sau nu) i se spune că “uşile mirelui nu le vei mai deschide niciodată.” Fiecare vers pare a fi desprins din carnea poetului şi dat unei păsări de hrană. Iată o poezie în care poetul se lasă furat de abundenţa cuvintelor frumoase şi a imaginilor construite prin acestea: “Spre seară, se făcea că privesc/ printr-un ochi de peşte la mal,/ Din obraz îi curgeau liniştit picături de otravă./ Era de parcă oboseala o răstignise/ ca pe un cal în pîntecul nopţii/ şi ochiul de peşte era tot mai greu,/ tot mai închisă fiinţa-mi privitoare din ochi…/De abur, genunchiul ei, în mijlocul/ palmelor mele, parcă ar fi coborît din naştere,/ luminîndu-şi coapsa rotundă,/ cu flori în pripă. (Nud). Evident, un poet pictural, paradoxal şi dramatic, care ştie că emoţia este dată de imagini şi de succesiunea acestora: “Singura amintire/ pe care o am despre mine:/ aceste desene stranii/ pe tălpile-mi de sticlă/ aducînd a ciocuri de pasăre/ înfipte în trunchiuri de copaci adolescenţi/ coborînd spre plajă/ cu umbrele în mâini” (Aripa şi ochiul). Un poet al contrastelor vii, un povestitor liric, Flavius Obeadă poate într-o zi va cuteza să îşi adune versurile într-o carte…”
Servus, Blogolume!
Poezii, indicii şi drumuri găsesc la Geanina şiCristian. Toate duc spre nişte amprente literare. Aceleaşi locuri magice, la Andi… Recitesc concluziile lui Andrei. Despre noi şi ură… Şi au mai trecut aproape 30 de zile. Cu ură în plus. Cody vorbeşte despre un specimen. Dacă nu există, poate ar fi cazul să-l trecem la index, alături de ceilalţi! Daurel vine şi el cu o istorie, a şantajului… sentimental! Melami îşi aminteşte de o schimbare a Gărzii la greci… Eu tocmai am văzut garda lălîie din Piaţa Sfatului, de aici din Braşov… Încep să pricep diferenţele! Lady povesteşte despre fungi şi antibiotice fără reţetă… Acum încep să mă dumiresc ce-i cu… aspergillus şi fusarium! Vania tocmai a început un kriminalroman unde unde parte din victime nu pot fi decît o poetesă (cu visuri de publicare, ha!) şi un scriitoraş dintr-o, cum altfel?, urbe plină de talente literare! Hmm… lucrurile îmi sună cunoscut şi vin de se… leagă! Gina spune cam cum… sîntem… şi începe şi ea povestea cu, evident, “Românul s-a născut poet”! Sebra rosteşte diagnosticul într-un anume fel: da, suntem un popor de sinistraţi şi aşa vom rămîne încă vreo cinci ani!… Cati descrie o amărăciune la care consimt. Subiectul m-a pus şi mă pune pe gînduri, la fel, în cunoştinţă de cauză… Poate că nu e suficient! Gabriela şi florile ei… Mai că-mi vine să mă duc să caut o… gloxinie! Adi chiar scrie, şi publică! Ştiu, moncher, am luat aminte! Iar Nea Costache ne invită la lansarea cărţii lui “O viaţă împreună”. Da, blogurile nasc cărţi! Şi nu ori de care! Mirela ne trimite un curcubeu frumos şi muşcate, de la Cluj… Poezie, la Marius, da poezie! Intravenoasă! Onu ne îndeamnă la o lecţie de realism… Da, mai e nevoie de asemenea lecţii!… Sebi îmi confirmă şi el o veste: “Cerbul” nu mai vine la Braşov. Ce mai contează micile noastre efuziuni de patriotism local? De la Deea înţeleg de ce… tremură frunzişul în salcîmi… Toate cele bune, prieteni!
P.S.: Muzichia vine şi ea tot dintr-un cufăr descoperit prin pod… Ce-i drept, poeziile stăteau undeva în beci, în nişte… saci de plastic!
Am coborît azi spre casă pe Corso. De fapt în fiecare zi fac asta. Astăzi însă, pe la şase şi ceva spre seară chiar am (re)văzut strada şi oamenii. Cred că nu am mai făcut asta de anul trecut, de prin toamnă. Am regăsit umbrelele de peste terasele din mijlocul străzii, aceleaşi care mă entuziasmau şi vara trecută. Rămîn la aceeaşi părere: prind bine. Dar sunt… aceleaşi, puteau să le facă ceva, să le schimbe culoarea (chit că nu ţin la… brand) sau să le fi rotunjit sau, ştiu eu, să le acopere cu stuf! Oamenii, la fel, relaxaţi admirînd din fotoliile largi peisajul… trecător sau static. Parcă mai puţini doar… Poate de frica ploii, poate din cauza crizei, deşi cred că şi fără o leţcaie în buzunar tot acolo i-aş găsi pe mulţi – aceiaşi, bănuiesc – la un pahar de bragă (cu autoservire)… E mişto să cobori pe Republicii pe la şase şi ceva… Ce m-a surprins au fost… delicatesele. În cîteva locuri am văzut porumb fiert, în altul felii de pepene servite meseriaş pe platouri ornate colorat şi la tot pasul îngheţata… Mda… să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic… Mai ţineţi minte “acea” îngheţată de fistic? Şi m-au surprins toate astea fiindcă mi se pare că au venit prea repede. Sau cum eu le văd prima oară anul ăsta îmi explic că de aici vine tot acest decalaj… E început de iulie, parcă?!… Cu mondiale trecute de semifinale, cu tăceri băsesciene depăşite, cu inundaţii petrecute, cu tei scuturaţi? Deja?!
Aceeaşi senzaţie am avut-o şi aseară pe FB, pe unde mi-am petrecut ceva ore în ultima vreme şi unde îmi place să constat cum toţi ne refugiem în… pilde şi muzici. Un colţ de lume “virtuală” plin de DJ-ei şi filosofi. Da, aseară am găsit şi… “am pus” cîteva piese unplugged de-ale lui Joey Tempest şi Europe şi m-am întrebat “Cînd am auzit prima dată acea Final Countdown?”… Mi-am amintit cu uşurinţă de Ringul din Costineşti dintr-un iulie ’87… Era superbă atunci “acea” numărătoare inversă, era firească şi nu prevestea nimic. Şi vremurile zice-se erau mai tulburi? Aiurea! “Numărătoarea inversă” a rămas aceeaşi… Muzical vorbind îmi trezeşte aceeaşi euforie. Da, numărătoarea inversă sună la fel, chit că ea, numărătoarea e… altfel.
Cred că la fel va sta de acum treaba şi cu porumbul fiert, cu pepenii şi cu îngheţata de pe Corso… Probabil tot din cauza asta telefonu-mi sună cu “The Final Countdown” … Începe să plouă iar. Cred că o fată va coborî pe Republicii, mai tîrziu, şiroind prin ploaie, savurînd o îngheţată de fistic şi zîmbindu-le ascunşilor de sub umbrele. Ţin minte imaginea asta… s-a întîmplat ca ieri. Or s-ar putea să o văd chiar mîine? Nu, nu voi posta şi aici acel unplugged, îmi sună obsedant… Poate aici e sfîrşitul melodiei ăsteia cu istorie sau, poate, telefonul mobil e de vină…
Servus, Blogolume!
Şi la Evergreen am găsit o… trecere prin Centru. Altfel, mai frumoasă… La vie est belle, da Karla! Încă o trecere de iulie… pariziană Cati este acolo, la răspîntiile Dunării furioase – şi ea! – pe noi… Teo îmi povesteşte despre un dor de-o anumită vară… Da, asta e! O pro-misiune şi-o rostogolire “afară” găsesc la Cornelius… Cristian spune o poveste cu pensionari şi alte gînduri de… criză sub o boltă de vie. Viaţa la ţară, da, Carmen! … Gigi pune pe… hîrtie “sentimentul de insulă”. Superb spus! În ce fel ne străbate – sau nu – acum sentimentul ăsta?… O nouă reuniune cu miez în Dinarul lui Vania … Deei i-aş da sincer zece pentru o aşa teză pe… seama renascentismului şi poeziei barroce spaniole …
Îl ştia de multă vreme şi îl admira. Fusese un om puternic, dintr-o bucată, de ale cărui decizii rapide cîntăreau cîndva sorţile altora. Avea o voce tare cu care putea să îngheţe pe oricine fără să se răstească. De fapt, nu avea, o mai are şi azi… Aşa îşi explică acum şi faptul că atunci cînd a venit salvarea doctorul a zis “Fugi dom’le de aici, n-are nimic, nu auzi cum tună?! E mai sănătos ca mine!” . Aproape că i-a obligat atunci să-l ia şi să-l ducă la Urgenţe. Acolo, la Spital, s-a confirmat imediat: avea inima bolnavă şi nici nu l-au mai lăsat să facă vreun pas singur ducîndu-l de colo pînă colo într-un scaun cu rotile…
Au trecut multe zile de atunci, de cînd a rămas internat şi l-au supus la teste de tot felul. “Parcă sunt un cobai, în fiecare zi vine alt doctor şi mă întoarce pe toate părţile”, i-a spus la telefon într-una din serile trecute. Apoi l-a întrebat despre ce mai e prin ţară, ce mai ştie despre inundaţii, despre guvern şi preşedinte. Îi plăcea să i le povestească cu lux de amănunte şi mereu încheia discuţia cu un furios “Grijania lor de imbecili! Uite unde ne-au adus nenorociţii ăştia…” Da… de regulă în urma unei discuţii în contradictoriu privind cestiunile zilei, bătrînul îi povestea cum stăteau lucrurile “pe vremuri”, cum totul “mergea ceas”, cum fiecare om era “la locul lui”…
Ieri a trecut pe la el şi în afara palorii venite din boală aproape că nu l-a mai recunoscut: o voce stinsă, o privire deznădăjduită. “Auzi, ăştia nu vor să-mi facă nimic… Cică nu se riscă să mă opereze. Vor să-mi dea drumul acasă… Adică… Nu înţeleg. Adică cum?” Nu putea suporta să zacă de acum înainte într-un scaun cu rotile şi cu sabia deasupra capului. Nu concepea ca de mîine să-şi vadă grădiniţa din faţa casei doar din fereastră, aşteptînd. Aşteptînd ce? Aşteptînd următoarea încleştare care să-l pună la pămînt în orice clipă, mîine sau poimîine… Să-l pună în pămînt… “Spune-le şi tu, du-te la profesorul ăla şi zi-ii că plătesc oricît, că fac credit şi le dau cît costă. Le dau scris… Nu-mi pasă dacă nu mă mai ridic de pe masă, da’ să mă taie că eu aşa nu pot să trăiesc!”, i-a spus ţintuindu-l cu privirea… I-a promis că o să vorbească, că o să găsească o soluţie… Într-un tîrziu a închis uşa salonului în spatele lui, înţelesese condamnarea şi ştia că vorbele, promisiunea lui, fuseseră goale. În clipa aia a realizat sofismul cu care-şi tratase el însuşi viaţa şi… textele din ultima vreme. Dintotdeauna, poate…
La ieşire, în holul clinicii o femeie cu ochii umflaţi de plîns, strîngînd un sac cu haine la piept – probabil abia ce fusese externată – îi ţipa cuiva la telefon: “De unde, mamă? De unde să iau eu opt mii de euro ca să-i dau să mă opereze? Ce să fac mamăăăă? Ce să faaaac? Zi-le că vin acasă să mor! Aşa să le zici!…” În clipa aia, acolo în recepţia spitalului care-i semăna acum a ring de bursă, a crezut că aude pentru prima dată pe cineva bocindu-se, bocindu-se pe el încă în viaţă fiind…
Ajuns acasă îi căzură ochii pe o carte de-a lui Paler şi citi: “Mă uit afară şi, o clipă îmi năluceşte dinaintea ochilor o plajă. Apoi, plaja dispare. Aveai dreptate, e din ce în ce mai greu să spui ceva simplu şi rămîne mereu ceva nespus. Mă simt ca o cîrtiţă visătoare azi.” Voia să doarmă. Mult…
Servus, Blogolume! Ana Maria răstoarnă cutii cu fel de fel… Parcă lucrurile trec cumva, altfel, aşa, ştiu… Bogdan vorbeşte despre o soluţie împotriva crizei: să nu-i mai lăsăm să ne fure… Da, hai să nu-i mai lăsăm! Madi, despre o călătorie plictisitoare spre… încoace. Oh da, din cauza asta evit trenurile mai ales de cînd fumatul e interzis în vagoane Onu caută o cale între o viitură şi o piaţă… Pare un drum previzibil Gabriela găseşte… pleonasmele iubirii. Cati scrie frumos şi amar. Despre o Românie învinsă… Mihai schiţează tabloul zilei. Curînd ironia şi opoziţia fină, din încheietura mîinii vor trece la… arhaisme. Teo povesteşte frumos despre o vacanţă normală într-o ţară… crizată Vania bate nişte drumuri şi trimite nişte… pinguri, încolo şi-ncoace
Eram tentat să scrijelesc cîteva gînduri aci despre constituţionalitatea şi neconstituţionalitatea mea ca individ sau despre vulnerabiliatea sau nevulnerabilitatea pe care o aduc eu supremului Stat prin faptul că încă mă mai exprim. Şi acelaşi gînd: “la ce bun?” mi-a zădărnicit, ca de atîtea ori în ultima vreme, încercarea. În ultimul timp “blogăreala” mea are două… finalităţi gratuite, leneşe – şi nu vorbesc de acelea care implică, firesc, obligaţii: urletul lupului la lună sau solitudinea. Ambele, cu grade diferite de acţiune şi acestea cu un numitor comun: contemplarea. Contemplu ce şi pentru ce şi mai ales cum? Gîndul ăsta îmi este explicat de o notă a lui Mircea Eliade pe care am citit-o mai deunăzi: “O anumită incapacitate”, din “Fragmentarium“-ul scris prin 1937. Eliade zicea aşa: “Există în folclorul şi în obicieiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sîntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat comtemplaţia în suferinţă. Nu este vorba numai de o rezistenţă pasivă în faţa suferinţei; de o acceptare a durerii şi a calamităţilor. Se pot remarca şi atitudini cu adevărat contemplative: adică o perfectă linişte interioară, semn al depăşirii criteriilor individuale. Aşa e, bunăoară, moartea ciobanului din “Mioriţa”; care nu numai că nu încearcă să scape de moarte, să evite suferinţa, dar e cu desăvîrşire “împăcat”, senin. Nimic nu dovedeşte mai precis lipsa de stil şi de substanţă a mahalagiului român (adică a imensei majorităţi a românilor de la oraşe), decît spaima lui de suferinţă, incapacitatea lui de contemplaţie în durere. Mahalagiul (burghezul, intelectualul etc.) îşi îneacă durerea în vin: după o dragoste nefericită, se îmbată şi se duce la dame. Nu ucide ca tovarăşii săi Ruşi. dar face un fel de filosofie reconfortantă, în care zeflemeaua balcanică se amestecă cu scepticismul vulgar occidenta. “Las’ că trece!”, “Toate (femeile) sînt la fel”. După cum, în faţa morţii, după ce marea mirare a trecut şi ritualurile sînt pe sfîrşite – mahalagiul caută o formă prin care să rezolve şi durerea şi neînţelegerile lui, şi care să evite, totuşi, contemplaţia… “Aşa e viaţa, ca oul!” exclamă el, începînd să se resemneze, alungînd şi durerea, şi ignoranţa şi spaima. Dacă s-ar bănui măcar ce profunde, ce “contempative” sînt tainele acestea – a morţii, a dragostei – în comunităţile rurale româneşti…”
Îmi place mult acest text şi mai ales să-l… contemplu. La ce bun să fi încercat să scriu eu altceva? Deci şi… prin urmare (vorba rumânului, nu?) cum suntem? Cum sunt?…
Servus, Blogolume! Lollitta spune ceea ce gîndim toţi, dar puţini o recunoaştem şi o rostim: cât de curvă e viaţa… La Evergreen găsesc o doză, o supradoză şi nu ştiu dacă să o încerc, dacă nu cumva sunt prea intoxicat să-şi mai facă efectul. Mai bine nu, mai bine îmi păstrez măcar iluzia existenţei acele supradoze! De la VirtualKid, o superbă mare de flori… de ziua unei sirene! Geo îmi vorbeşte despre nişte apucături cvasi-cotidian – şi ele! – româneşti Onu întreabă şi el, retoric, despre rostul marasmului logoreic în care ne bălăcim toţi… Gabriela desluşeşte nişte… feromoni lingvistici Gabi, despre o plantă căreia îi place soarele… La Geanina găsesc un parfum de roşu. Intens… Anamaria pune nişte întrebări, în loc de orice explicaţie… Theo vorbeşte despre o diversiune care, ca orice diversiune, fuse şi se duse Nişte… racile vechi şi noi, pe la Vania… Dan povesteşte cum era pe vremea cînd tricoul Naţionalei mai reprezenta ceva Karla găseşte şi ea să spună că: “viaţa e totusi o curvă parşivă”. E drept, pe marginea unor… fotografii.. Cosmin negociază… ceva la un pahar de bragă…
P.S.: Chilian, pentru că, din nou… Mai bine… lasă!
Într-o vreme în care un prim-preşedinte de partid şi de stat vine cu Loganu’ la Palat, cu ante şi pre-mergători cu glonţ pe ţeavă în BMW-uri blindate, deşi foarte bine ar putea veni şi cu o Mobră pentru uzul neţărmuritelor sentimente portocalii… Într-o vreme în care un preacinstit ministru zice că orice rumân harnic şi-ar putea trage un mausoleu din marmură cu heliport dacă, şi numai dacă, nu ar avea “alte vicii” precum tutunul sau vodca şi dacă şi numai dacă s-ar dovedi că îşi creşte şi copiii cu simţ de răspundere pe la şcoli de prin Elveţia… Într-o vreme în care nişte sclavi (privaţi) fac infarct sau mor de cancer pentru o pîine neagră pentru ca nişte manageri neciopliţi şi isterici făcuţi la apelul de seară să delege liniştiţi (i)responsabilităţi şi (in)competenţe pentru sute de milioane… Într-o vreme în care aleşii rotofei se joacă de-a moţiunile şi-şi pun palma-n fund fugind liniştiţi trei luni în vacanţă pentru a confirma din nou că incapacitatea de plată şi falimentul ţării se tratează cu umbreluţe de plajă-n Cuba… Într-o vreme în care vistieria goală a ţării mai poate fi o noţiune nesimţit de abstractă care poate fi redusă la absurd cu încă 60 de zile de încredere, dintre care jumătate din ele de concediu relaxant pe Coasta de Azur… Într-o vreme în care ţara îşi vindecă crizele cu un relache şi-un şpriţ de vară, departe de huiduielile şi pietrele aruncate în porţile închise ale reşedinţelor unde mai trudesc pentru un minus de douăjcinci la sută doar grădinarii, femeile de servici şi motostivuitoriştii… Într-o vreme în care doctorii dau faliment şi popii bagă ore suplimentare de prohod… Într-o vreme în care începe o nouă serie din serialul “Denea” cu un prim episod otevizat, livrat cu Rolls-ul, ca să ne ţină ocupată grila de vară… Într-o vreme în care vara nu-i ca iarna, adică este declarată prin lege (moţiunea pe vară!) drept neproductivă, şi prin urmare ţara poate intra… liniştită în vacanţă… Într-o vreme în care miniştrilor le cresc veniturile exponenţial cu prăbuşirea românilor în cea mai gravă criză de după foametea din ’47… Într-o vreme în care nişte bugetari… privaţi primesc salarii compensatorii de 100.000 de euro de căciulă ca să se tot ducă… Într-o vreme în care am ieşit definitiv de sub mirajul blogolumii cu… pinguri altruiste… Într-o vreme în care asta-i realitatea iar eu m-am pricopsit cu o alta, numai bună de luat la mişto de Mirciulică Badea… În asemenea vremuri, în deh, cea mai lungă zi din an, mă duc să-mi iau porţia de masaj cu başi metalici, îmi trag nişte ochelari şi-un tub şi-o să fac scuba-diving printre crapi, roşioare şi alte răpitoare pe timp de noapte şi-o să cînt din frunza aia de tăiat la cîini audienţei de greieri, orăcăitoare şi alte vuvuzele mute de uimire din amfiteatrul special amenajat în zăvoiul cu sictiriţii tei în floare!…
Servus, Blogolume! Cristi, despre nişte goange şi… vremuri studenţeşti… Daurel, despre nişte curţi şi nişte… curţi… Adi, despre o chestie cît se poate de… abstractă la care, cică, ar trebui să ne închinăm ca unui zeu! Despre o Vuvuzelă Polo-istică povesteşte cu haz teribil, Manole Despre o poziţie de centru, cu Vania… Rodica, despre rosturi, înţelesuri şi lumea de la picioare… Ticke, despre Beatles-i, într-o altă pagină din enciclopedia-i de muzică… Lilick ţine agenda blogosferei liberale şi dă semn şi Braşovului să se activeze. Transmit semnalul mai departe. Sper să se întîmple… Cristian, despre cum poţi scăpa de griji pe seama… geamantanului! Teo, despre un fel de… emigrare. Nici nu ştie ce pierde! Gabi, despre viziuni şi idei… Andi, despre cît de uşor poate deveni viaţa o joacă frumoasă… Toate cele bune, dragilor şi dragelor!
Borges a spus undeva: “Cred că Republica Argentina este la fel de misterioasă ca şi Universul. Nu o pot înţelege”. Nu ştiu dacă o spunea cu respect, cu admiraţie sau cu o politicoasă distanţare faţă de ţară el fiind un trăitor al cărţilor, dar a spus-o frumos. Şi uite-aşa, mă întreb însă dacă cineva – şi mă refer la nişte scriitori, la nişte gînditori, la nişte conştiinţe cu aură adică! – acum ar mai putea gîndi România în acest mod, să o definească printr-o metaforă, printr-o definiţie memorabilă, admirativă sau, dimpotrivă, demolatoare, dar făcută cu respect faţă de subiect. Nu ţin minte să fi auzit în ultimii ani (20 poate) o “definiţie” a României – în afară poate de încercările unui Brucan cu memorabila „Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” sau ale lui Dan Puric privind o “Românie profundă, a lui Moş Ion Roată” şi în afară de cele poetice, gen Adrian Păunescu sau Grigore Vieru care, probabil, zac pe undeva… Dar nu, astea nu sunt definitii. Cum nu sunt nici “România este Zu” sau “România este o ţară de pesimişti”, după cum a spus un fotbalist, sau “România este ţara cu cele mai cunoscute curve”, după cum zicea o actriţă, sau butada mai veche a lui Mircea Badea… Ori astea sunt cel mult nişte constatări.
Dilemei ăsteia existenţiale (sic!), inutilă pînă la urmă, cu vocaţii de leapşă de sîmbătă, eu unul i-aş căuta o variantă de răspuns pe aici pe undeva: fie nu are cine azi să mai gîndească România în nişte termeni definitorii, fie nu mai există… chiar “subiectul” unei asemenea gîndiri, fie… nu mai există nici una nici alta!
P.S: Caragiale, la vremea lui, a răspuns superb cu o întrebare: „Ţară-i e asta, mă?!”
Servus, Blogolume! Simonaspune despre nişte panseluţe care s-au dovedit a fi… petunii! Aparenţele… Gabriela caută răspunsul unor uşi închise, întredeschise, deschise… La Dan găsesc şi înţeleg şi consimt – ceea ce contează. Onu scormoneşte printre nişte întîmplări vechi şi îmi aratăcum totul e un fir de aţă… Printre povestile întîmplărilor Irennei, nişte fiori alungaţi cu… responsabilitate Mihaela defineşte simplu totul cu nişte flori de bună dimineaţă… Gigi are o… iscusită fabulă cu o broască portocalie! … La Geo am dat de un cîntec… Sper sa ajute !
Credeaţi cumva înaintea zilei de ieri că se va schimba ceva? Aveaţi iluzia asta? Vi s-a părut cumva că toate cele petrecute acolo în parlament puteau întoarce mersul lucrurilor? Mai nădăjduiţi cumva că, de acum înainte, după acest 15 iunie 2010, se vor petrece ceva transformări venind dinspre “clasa” politică, ba chiar dinspre prim-preşedintele de partid şi de stat? Vă iluzionaţi la gîndul că vor urma remanieri şi că tăierile vor fi suficiente pînă în decembrie? “Habar n-aveţi pe ce lume trăiţi!” a spus Boc şi îl parafrazez. “Cred că sînteţi căzuţi în cap, cred că bateţi cîmpii” a spus Ponta şi îl parafrazez. O, nu, nu de acolo vor veni – dacă! – schimbările şi nu sunt sigur că noi ăştia care acum ne uităm la televizor vom mai prinde alte vremuri, vremuri altfel decît cele crunte de acum, chiar dacă aceia mai optimişti (naivi?) dintre noi privesc deja, strîngînd din dinţi, undeva spre un… orizont al anului 2014… Credeţi că mizeria în care vom cădea milioane de români peste cîteva zile, cuţitul la os, revoltele, reale sau virtuale, vor veni ca un tăvălug să schimbe cursul? Credeţi că foamea copiilor care nu-şi mai primesc alocaţiile, moartea bolnavilor care nu mai au nici măcar piramidonul ăla aruncat în sictir în vaza aia de vot sau protestele şomerilor şi pensionarilor uscaţi pe picioare vor arunca, printr-un gest de o solidaritate stranie pentru noi, ciuma, hoţiile, privilegiile, nesimţirea, minciuna peste bord? Credeţi că mîine-poimîine, la toamnă, va veni un prinţ pe cal alb să dea de pămînt cu ei şi să ne scoată din ţarcul pe care ni l-au rezervat? Credeţi că prinţul ăla frumos, deştept, iscusit, vrăjitor, va avea după el o gardă de nădejde – de uninominali geniali şi îndureraţi, desigur – care să-şi dea cămaşa, să ne spună duios “Dragi români!…” şi să verse lacrimi de sînge pentru noi amărăştenii, cauză aproape pierdută ?
Nu ştiu, eu unul aş cam începe să mă… dezinfectez de toate gîndurile sau întrebările astea, de telecomandă, de statul ăsta, de legenda mămăligii explozive şi de încă o listă a ruşinii lor… Nu prea mai am timp să fiu nici măcar sceptic sau pesimist… de serviciu…
P.S: “Barroso se teme că Europa ar putea reveni la nivelul anilor ’30″, potrivit EUObserver… Interesant.
Iar nişte… englezi spun că va fi nevoie, în România, de mult mai mult decât o plata pentru preţul pentru ineficienţa notorie şi corupţia din cadrul Guvernului pentru a schimba o cultură de nepotism, clientelism şi scandaluri privind licitaţii publice…
Servus, Blogolume!
N-aş vrea să vă contaminez. Pingul meu de azi poate fi contagios… Mă-nclin şi vă trimit o muzichie! Toate cele bune!
Un post-scriptum al editorialului lui Andrei Pleşu din Dilema Veche, “Note berlineze” îmi potenţează şi pe mai departe indispoziţia la scris. Privind împrejur aş fi vorbit şi eu despre aceeaşi stare, probabil însă mult mai pe lung şi mai neinspirat. Nu mai încerc deocamdată să-mi explic nimic totul fiind atît de previzibil. Iată ce şi cum scrie Andrei Pleşu: “5 iunie 2010. E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat. Trăim între „asta-i situaţia!“ şi „nu se poate face nimic!“. Şi avem, astfel, ocazia – rară – de a-l întîlni pe Mitică în stare de stupoare depresivă.” Cred că prostraţia mea se explică, iată, prin această stare depresivă. Da, l-am întîlnit, iremediabil şi impardonabil pe Mitică!
P.S. Din cînd în cînd mai citesc de pe… urmele genunchiului lumii. Uite, acum un an în nota “Bun venit în recesiune, domnule Preşedinte!” spuneam astfel: “Domnule Băsescu, bine aţi venit în Recesiune! Bine aţi venit în ţara în care noi, talpa ţării, trăim de multişor! Ne bucurăm că aţi aflat de existenţa Recesiunii şi poate şi de existenţele noastre, a ăstora fără fiţe şi fără bani la ciorap. Şi cum nu sunteţi în stare să faceţi împotriva crizei nici măcar cît o mînă de blonde letone, am îndrăzni să vă sugerăm noi, ăştia mulţi, drumul de urmat: fie-vă mare mila, luaţi-vă Guvernul cu bocceluţa-i cu tot, şi duuuuceţi-vă acolo unde vă e locul! Poate unde unde o înţărcat mutu’ iapa sau în… Second Life, că tot e la modă, să nu vă deranjeze nimeni. E loc destul acolo şi se fac şi bani frumoşi, fără teamă. Ba e loc şi de amor! Nu o să vă întrebe nimeni de sănătate! E aproape ca în… Dorobanţi, dacă vreţi! Veţi putea chiar vărsa o lacrimă, dacă vreţi! Că în Real Life… e tot mai greu şi de necrezut. “…
Ei bine, înţelegi, cred, acum cam ce am vrut să spun… Toate cele bune!
Servus, Blogolume! Cony a găsit nişte flyere la metrou… Şi eu cred că acest soi de marketing e inutil. La cît de populare sunt asta-mi dă măsura lipsei noastre de imaginaţie Gabriela spune frumos într-o poveste: în viaţă lucrurile nu sunt niciodată “aranjate” Plutonierul-major Onici ştie cum vine treaba cu vremea frumoasă pe arşiţa asta… I-a spus-o şi unchiului Vania, ca şi cum ar mai fi fost nevoie! Mircea se gîndeşte la o anume aritmetică. Aş vrea şi eu să mai cred că mai contează… Cati subliniază cazul judecătorului Florin Niţă din Brăila. Un caz singular… Karla mă ţine la curent cu normalitatea de dincolo de bastidele albe… Alta, desigur, decît aceea care a ţintuit-o, pasager sper!, în pat… Sper că eşti bine, Karla… Cristian vorbeşte cu tîlc despre o amintire cu un urs… Lollita îmi dă de găndit… altfel… Ştefan, cu umoru-i şi ironia fine, explică de unde şi pînă unde şi cum vine treaba cu un… cavou La Ticke găsesc pulsul Oraşului, sau al unui… oarecare oraş…
P.P.S. – Au fost, în vremea din urmă, cîteva seri mirabile cu… muzici, prin realităţile… înconjurătoare. Starea, senzaţiile acelea m-au adus astfel la… unul dintre granzi: Serge Reggiani…
Se prăvălesc peste noi cascade de ştiri grozave: cea mai gravă criză a României de 60 de ani încoace; spectrul incapacităţii de plată bate la uşă; de la iarnă, în ciuda tuturor tăierilor şi creşterilor de taxe, tot va trebui să ne împrumutăm şi e posibil ca nimeni să nu mai fie dispus să ne dea bani; românii mor cu zile la uşa cabinetelor medicale fiindcă sistemul sanitar este în colaps; bătrînii sau cei în prag de pensie nu mai pot decît să spere la o brumă de ajutor, înaintea gîndului sinuciderii; tinerii speră să găsească o destinaţie spre care să fugă din ţară; copiilor li se sacrifică dintr-o lovitură copilăria…
Ăsta e tabloul zămislit de nişte minţi bolnave şi impotente pentru o ţară. Minţile iubiţilor, aleşilor, iscusiţilor conducători. “O ţară”… substantiv descărnat, devenit în cîţiva ani stafie fără conţinut, teritoriu uscat pînă şi de sensul lacrimilor. Minciuna a devenit astăzi marele adevăr al zilei. Se vorbeşte încă despre solidaritate în criză (eternizatul pretext), despre asumări şi moţiuni, despre alegeri anticipate, despre greva generală şi despre revoluţie, dar toate astea-mi sună doar a prohod însoţit de o fanfară bezmetică. De ce? În tot acest tablou eu nu văd finalitatea, fiindcă, iată, constat că un alt cuvînt, adjectiv de data asta, ne-a fost extirpat: “viitorul”, certitudinile…
Ok, o să cadă guvernul, dacă nu acum, la toamnă, după şi mai multe grozăvii… Şi? Poate cineva o să-l suspende şi pe preşedinte, după alte cîteva luni de haos… Şi?…
Supravieţuind acestor etape ce vom avea noi de ales? Vom fi în stare să o luăm de la zero, chit că ogoarele vor fi fost pîrjolite şi fîntînile otrăvite?… (Pîrjolire şi otrăvire ca premisă… fericită aici în ideea că mai bine ridici o casă din temelii decît să-i repari streşinile, obloanele, temeliile…) Noi, acum şi aici şi nu copiii noştri, mîine, fiindcă e foarte posibil ca ei să fie în stare, privind în urmă nici cu ură şi nici cu mînie, compătimindu-ne doar cu oarece tristeţe…
Servus, Blogolume! Tavi Pelin găseşte cum i se pregăteşte coktail-ul cu referendumul prim-preşedintelui de partid şi de stat. Dumitru Agachi mă ridică pe înălţimi… gotice. Gabriela răspunde cîtorva întrebări… geniale. O fărîmă, încă, de umor… Dangăte prelungi şi tandre, la Andi… Vania dă pe mîna Proniei nişte parole ale blogosferei portocalii… Cristian ne ţine în suspans… Povestea geamantanului are, încă, un final imprevizibil…Teo mă îndeamnă să aleg dintre nopţile străinilor… Îl prefer pe Frank Sinatra… La Virtualkid găsesc un requiem. Fiecare îl avem pe al nostru… toate par la fel… Meşterul Manole o spune simplu: orănduielile trebuie schimbate, după o vorbă de-a lui Bălcescu… Bălcescu… Ceva ne lipseşte… Toate cele bune!
P.S. – Pesimist fiind azi, merge ceva… vesel de la ruşi…
La marginea oraşului, grădina cu cireşi, aşteptată recompensă pentru gîndurile copilăriei, răscolite. Gînduri cu cireşi… Să le culegi de la înălţimea privirii, în mănunchi… Să le desenezi în cercei, mărgele şi brăţări. Să redescoperi gustul, să înveţi mirarea culorii. Şi gustul acela de cireşe şi de pîine fierbinte… Să vezi bucuria din ochii copilului. Să-ţi abandonezi toate tabieturile în explorările lui de acolo, din grădină: frunzele, melcii, izlazul, broaştele, cîinii uriaşi şi cuminţi, viţeii, găinile, mirosul de grajd, întinderea verde, înaltă… Şi joaca, zbenguiala… În sfîrşit, neoboseala unei zile de iunie plină de descoperiri. De viitoare amintiri aşezate-n armura pentru zilele următoare. O zi cu cireşe, irepetabilă, simplă, posibilă la marginea oraşului… A acelui oraş îmbîcsit, suspicios, rapace, răzbunător, repetabil.
Servus Blogolume!Dana îmi arată cum a descoperit poetul Cărtărescu exerciţiul… demagogiei Soare de primăvară în vernisajul Enyei Pete… Oana mă duce la Palat… Un palat fără noimă… Gabriela desluşeşte avatarurile… senectuţii Orice s-ar zice da’ nu-i deloc simplu să ilustrezi azi o postare. Bloggerii ştiu de ce şi… la vară cald!Daurel are o revelaţie despre dezamăgiri, viteze de reacţie şi oamenii momentului, pensionarii… La Zamfir dau de un avertisment, ceva cu nişte ţepe cu celularu’… Măcar de astea ne mai putem feri…Toate cele bune!
Aşa că las’ că vine şi vremea aia cînd o să facem leagăne pentru elefanţi, din pînze de… păianjen! 
