Şi păsările fac infarct, nu-i aşa?

“Nu-mi place aşa, nu arată bine!”… Fără completări. “Dar cum şi de ce?”. “Nu ştiu, altfel!”. Ok. Bun… “altfel”. “Altfel” va fi bine, înţeleg. Probabil într-un arest sau la închisoare, acolo unde nu prea ai luxul alegerilor, “dilemele” astea estetice n-au nicio valoare şi nu-s, evident, de grabă poruncite. Doar, poate, în chip de picătură chinezească, pentru ca musai “să-ţi placă” ceva întru întărirea carcerei. Precum puşcăriaşilor (de după zidurile reale sau “doar” interioare) cred că nici păsărilor nu le pasă de ele, de alegeri adică. Nici vara şi nici la amurg, în pragul iernii, verdictul “argumentului” absolut “îmi place – nu-mi place” nu le atinge. Doar noi, oamenii, avem satisfacţia şi infernul feţelor obiectelor, al căutărilor lui “altfel”. Nici măcar ale vieţii, fiindcă dacă ar fi ale vieţii ar mai avea un sens. Urît? Frumos? Util? Hmm… Adică? Efemerida ce şi cum e? Şi care-i e preţul? Cîte chestii agăţăm de-o… efemeridă, condamnaţi la dependenţă faţă de ea?
Am înţeles că şi păsările fac infarct. Şi mă întreb pentru ce? Sau pentru ce spaimă, mai precis? Iar ele, păsările nici măcar n-au un spital, un sanatoriu al lor şi, probabil, nici speranţa că se vor face “bine”. Dacă am pune nişte păsări să se uite la “Păsările” lui Hitchcock le-ar plăcea? Noi ne uităm la “Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ne place… De ce? Din considerente estetice.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: “Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi “în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau “managementul personal”, lăsaţi “altruismul” socializării… “binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de “liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă “altora”, “amărîţii de ei”, “săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm “puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, “intransigenţa” şi “corectitudinea”, dovezile “puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă “dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, “liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din “creştineasca” teamă că totuşi “roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, “în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! ;)

Pereţii noştri albaştri

Suntem buni, frumoşi, integri, oneşti. Suntem altruişti, suntem calmi, suntem politicoşi, sinceri şi darnici. Fără doar şi poate suntem şi punctuali, corecţi, ne plătim datoriile, nu uităm şi iertăm. Iubim fără interes, nu înşelăm, închidem ochii şi gura, lăsăm de la noi şi zîmbim cu îngăduinţă. Nu ne vindem şi nu cumpărăm. Suntem campionii deontologiilor şi moralei, ştim toate poruncile şi ne arătăm emoţiile fără grijă. Suntem naivi, ca să treacă una-alta, şi brici de intransigenţi cînd cei de lîngă noi suferă vreun rău. Suntem spirituali, inspiraţi, modeşti, sensibili, ne ţinem cuvintele şi gramatica lor cu noi. Ne avem vorbele bune şi cei şapte ani, acasă.  Suntem sclipitori şi nu vrem să ieşim în evidenţă. Nu vrem să deranjăm cumva. Nu jignim, nu înjosim, nu strivim pe nimeni, nu umilim, nu înghiţim, nu ne facem din alţii sclavi şi nici nu linguşim pentru un scop sau altul, oricare. Doamne fereşte, nu călcăm pe cadavre, nu vorbim pe la spate, nu lovim sub centură! În fiecare zi plecăm şi venim mulţumiţi, fiindcă am îmbrăţişat, am întins o mînă, am ajutat, am scos din impas, am alinat… Adică, privindu-ne-n oglindă zîmbim, adică punînd capul pe pernă zîmbim. Orice altă realitate e pură scorneală, e maliţiozitate uşor de ignorat. Lumea doar, ea lumea e rea, ipocrită, meschină şi pute. Ea, nu noi! Nu-i aşa, ce frumos se vede totul: pereţii noştri sunt aşa de albaştri şi sunt, parcă, stropiţi cu busuioc! ;)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Trăiască-ne neamul, să ne trăiască!

Sunt perioade de timp (nu doar zile în “cazul” de faţă!) cînd am senzaţia că mi-am luat şosetele invers sau pe dos, că vorbesc alte limbi decît ale celor din jur sau că sunt cel puţin saşiu. E starea aia cînd ai impresia că vocile “ambianţei” sunt date prea tare, că neînţelegerea (a se citi nesimţirea) unora îţi este destinată exclusiv. Şi îţi zici, naiv: ce naiba mă fac cu ei? Ce faci cu omul căruia pe o ureche-i intră şi pe alta-i iese – cu neuronalele-i amînări, bineînţeles!? Sau cu acela care, musai trebuie s-o întoarcă şi s-o sucească ca să rămînă-n crăci? Cu ăla care-o lasă moartă-n păpuşoi, doar-doar o să treacă oricum, fiindcă merge şi-aşa? Dar cu cel care ţi-se joacă-n dispreţ cu nervii şi cu voinţa, ba poate şi cu viaţa uneori, numai să-ţi iei cîmpii? Sau cu ăla care-ţi scuipă vorbe şi-ţi molfăie (sau sforăie şi plescăie) “deciziile lui” asortate cu destule întrebări, virgule, puncte-puncte, exclamări definitiv… fatale? Ce faci cu ăla care-ţi întoarce-n faţă, cu tupeu, vorbele, holbînd ochii că el n-a auzit, n-a zis sau, în cel mai fericit caz, că a uitat? Aaaa… aveai impresia că dacă un lucru-i stabilit, se face sau nu se face, că asta-i clar, merge sau nu, sau se mai vede de el într-un termen şi-un temei rezonabil? Te-nşeli, nenicule! Asta nu-i valabil aici, pe dulcele plai dîmboviţean şi-n dulcea limbă românească. Păi dacă tot ai tu şosetele îndesate pe dos să ştii că aşa-i, tu eşti vina! Tu eşti egoistul, tu eşti ipocritul, tu mizerabilul! Şi că de asta şi depinde mersul lucrurilor, să fii convins şi să tragi pe măsură! “Ei” să doarmă liniştiţi, nu-i treaba lor, ei au altele mai… capitale!
De bună seamă, veţi zice, terapeutic şi pozitiv-motivaţional: păi schimbă-i, la tine-i cheia, lasă-i, ducă-se pe pustie! Dar ştiţi prea bine, nu-i chiar aşa, dragii moşului! Ei sunt acei indispensabili strategici, căpătaţi, din vieţile noastre, fără de care “nu se poate”. Bine înfipţi, spălaţi, parfumaţi şi accesorizaţi pentru purtări pe termen indefinit. Desigur, nu voi generaliza, neintrînd nici în exemplele concrete. Probabil zodia şi timpul şi conjunctura şi alinierea planetelor… Poate oboseala şi ghinionu’. Poate.
Se zice că noi, rumânii, avem nişte inconfundabile talente: să ne furăm căciula, să ne tragem preşul de sub picioare, să ne facem troacă de porci avînd pretenţia mai apoi ca lumea să nu ne vadă altfel decît drept buricul neprihănit al pămîntului. Tocmai de-asta n-aş pica iar în păcatul acuzei doar de dragul ei, n-aş mai înfige şi eu încă un cui, chit că nădufu-i mare. Ştiu, înghiţim, înghiţim sau crăpăm, trăiască-ne neamu’, să ne trăiască!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)

P.S. – Muzichia-i… muzichie!

Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi “aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, “norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din “Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului “tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre “mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, “paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre “prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! “O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

Van Gogh roz

cînd peste copaci
plouă ecvestru
cînd linia lungă
lungă de tramvai
e atît de îngustă
cînd poţi să treci prin ea
un picior de girafă
cînd cîntăreşti
felia de măr cu arătătorul
cînd săruţi pe ochi statuia fără sens
măcar atunci muşcă urechea somnului
visează galben cînd pînzele roz
gravide-l visează pe Van Gogh.

Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mitică al nostru

Nea Mitică, directorul, avea oroare de ieşirile în public, ba mai mult, de confruntările directe cu subordonaţii. “Mueiiii, Bueiiii….” aşa-şi începea sau încheia, însoţindu-şi broboanele de transpiraţie de sub nas, monologurile cu angajaţii, cu gesturi tăioase despicînd fumul de tutun scump care-l însoţea peste tot … Probabil neputinţa-i, lipsa argumentelor şi suspiciunile îl frustrau profund; se simţea mereu nesigur pe situaţie, furat şi dezbrăcat pînă-n cele mai mici secrete. Şi pe bună măsură, toţi îl vedeau ca pe-un măscărici mizantrop, o marionetă, ştiindu-i dedesubturile, aventurile, furtişagurile în ciuda impresiei de teroare cu care încerca să-şi acopere îngustimile de tot felul. Să nu credeţi că era vreo autoritate în ceva, că-i putea domina cu ceva. Avea doar pîinea şi cuţitul pe care le folosea după propriile-i umori. Pusese mîna pe firmă, alături de alţi cîţiva nomenclaturişti, la “marea privatizare” şi-i înlăturase în timp pe toţi acţionarii cu care participase la prăduiala de început, prin jocuri de conjunctură şi lovituri sub centură. De ultimul, un naiv mizericordos scăpase acum cîteva luni, printr-o “majorare de capital” – cel care de altfel ţinuse barca la suprafaţă în toţi aceşti ani şi pe care mulţi îl regretau spre ura “şefului”.
Acum, nea Mitică sau Dumitrică (diminutivat, vezi bine!) încă se bucura de mersul lucrurilor în voia inerţiei. Suficient cît să-şi permită un trai îmbelşugat, dătător de invidii, cu weekenduri în Alpii austrieci sau relache-uri… orgiastice în Creta, alături de amicii pupători în fund şi de amantele culese de la  TESA. “Oficiala”-i nevastă fusese de mult înţărcată la domiciliu, departe de ochii şi urechile lumii, unde se achita resemnată şi cu onoare de obligaţiile legate de cele două progenituri (oficiale) minore…
Una peste alta, domn’ director ar fi avut toate motivele să doarmă liniştit încă o vreme. Mai avea cîţiva slujbaşi care-n ciuda derapajelor şi atmosferei pestilenţiale pe care le-o administra zilnic îşi făceau treaba şi-l jucau pe degete atît cît să le fie şi lor un pic de bine, la fel ca în alte sute de “companii”, fruntaşe pe ramură, din ţara asta.  Le-ar fi avut, dacă darul trufiei, zgîrcenia maladivă şi un inexplicabil vierme de invidie nu i-ar fi dat definitiv peste cap existenţa, începînd cu cîteva săptămîni înainte. Atunci a venit la el preşedintele de sindicat, Vasile Gogu, unul mic, un pigmeu piţigăiat să-i zică:
- Domn’ şef, vezi că trebe să semnăm contractu’ colectiv de muncă şi oamenii nu vor dacă nu le dăm douăj’ la sută în plus, aşa că ai grijă, dacă nu, vezi că-s cîţiva de-ai matale care-ţi poartă sîmbetele, şi ştiu, ştiu multeee!…
– Ce ştiu, bă Gogule, ce ştiu!?
- Las’ că ştii tu dom’ şef. Or’ ai uitat de campania electorală cînd n-ai vrut să cotizezi unde trebe de le-ai dat la ăilalţi? Şi de transportu’ ăla de potcoave fără factură dat la turci ai uitat? Da’ de roşcata aia de la control cu care te-o prins bărba-su la instruirea aia de la Trei Brazi? Sau de deconturile false şi hîrtia igienică luată pe firmă?… Aşa că vezi tu, dom’ şef… îi bai…
– Lasă bueiiii… lasă! Vă ştiu eu pe voi ăştia! Şi ce? Sunt o sută la poartă şi abia aşteaptă să vă dau eu afară pe toţi! Jigodii!… O să vă zvîrcoliţi de foame, în genunchi o să-mi veniţi bueeeiiii!
- Bine dom’ director, bineee… ieşi Vasile Gogu din “audienţă” spre holurile întunecoase dinspre Potcovărie.
Şi nea Mitică, directoru’, mai dormi bine vreo două săptămîni ticluind nu atît semnarea contractului cît desfiinţarea sindicatului şi concedierea celor pe care-i bănuia… “Cum adică, ăştia au uitat cine-i stăpînu’ aici? Au uitat cine-i patronu’?! Sclavii dracului! Nişte viermi!”, îşi tot zicea îndîrjit, încurajîndu-se în fiece dimineaţă.
Pînă în ziua zet, cînd să intre la şedinţa cu pricina, alături de directorimea (încă) de încredere găsi la uşa consiliului doi străini care-l luară scurt:
- Domnuuu’… Mitică, sunteţi domnu’ Gheorghe Dumitru? Vă rugăm să ne urmaţi. Aici aveţi mandatul…
– Cine? Ceeee? Unde?… îngăimă abia, bîlbîit, Mitică al nostru, alb ca varul, sub ochii holbaţi ai cohortei fidele şi în aplauzele micului grup alăturat din care se zărea rînjind Vasile Gogu.
Una peste alta, povestea-i comună şi fără pic de literatură: 28 de zile de arest preventiv – pentru început – aveau să-i fie șefului suficiente pentru a-și despica conștiința, pentru a-şi revizui opţiunile politice, prietenii, şi simpatiile sindicaliste. Asta fiindcă în rest se ştia curat “în acte”, potlogăriile-i nu erau, credea cel puţin, nici mai mici, nici mai mari decît ale altora asemeni lui.  Cu spaima unui final şi a unei libertăţi incerte (probabil avea să piardă Potcovăria) şi cu întrebarea chinuitoare “de unde mi se trage?”, Mitică, previzibil fost şef şi patron, fost alintat de soartă, avea să se întoarcă în cele din urmă, după vreo doi ani de mititica, la cele… casnice şi sfinte şi la a-şi scrie, în foileton, memoriile, asta după ce va fi trecut prin hăţişurile birocratice ale unei ieşiri problematice la pensie.
Peste toate şi cu nădejdea că sintagma aia cu “orice asemănare e pur întîmplătoare” cu situaţii la fel de banale, ale unor personaje reale i-o vor aplica şi lui, unii-alţii, mai cu seamă familia, vecinii…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)