GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de Poezii Dispărute. Atitudine. Media. IdentitatePutem fi atît de hoţi?!…
Lumea votează cu sîrg, chiar cu entuziasm după cîte am văzut eu. Soarele de afară le dă ghes şi intră zîmbind în secţiile de votare. După orice logică această prezenţă la vot, cu bucurie, nu are cum să fie una în favoarea lui Băsescu. Şi se zice că după orele prînzului şi seara vor ieşi şi mai mulţi dintre cei nehotărîţi, din rîndul tinerilor şi al intelectualilor care vor fi cuprinşi de fervoarea semnelor dimineţii… Iar aceştia, nici ei nu pot fi de-ai lui Băsescu. Ziua asta pare să stea sub o zodie foarte proastă pentru prim-preşedintele de partid şi de stat. Cred că singura şansă a preşedintelui de acum este furtul masiv. Iar asta se întîmplă realmente, neobosit, într-o nesimţire crasă, pe faţă. Şi se va întîmpla mai abitir după căderea nopţii, pe ascuns şi la mobilizarea disperată a portocaliilor care vor intra în panică observînd scorul primejdios din sondaje. Iar la un anumit moment, aproape de ora limită, portocalii vor striga ca din gură de şarpe: Hoţii!, vor urla că sunt furaţi! Mă întreb dacă e posibil să fim atît de mizerabili, ca naţie, încît să ne furăm astăzi ţara, viaţa, viitorul, bruma de speranţă sau să ne lăsăm furaţi de cîteva mii de infractori, pentru cîţiva lei…?!
În clipa asta văd două deznodăminte după semnele acestei zile: fie Băsescu va fi umilit pierzînd la un scor neaşteptat, fie hoţia va fi atît de mare încît să îl menţină, în ciuda evidenţei, în pole-position… Dar, suntem cu ochii pe ei şi mai comentăm azi, ziua e foarte lungă…
Rămînerea în toamnă. Ieri
A pîndit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă tîrzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultînd oferta mieroasă a vînzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul. Şi-ar dori să rămînă aşa, în toamnă, deşi ştie că asta poate fi cea mai mare minciună, mai mare decît orice înşelăciune pe care a trăit-o sau înşelătorie pe care a comis-o. Dar va uita repede şi luminile vrăjite şi calde, va uita chiar să-şi aducă aminte, cum nimeni nu va şti vreodată că el le-a văzut. Va uita azi, mîine, odată cu frigul, cum uită totul dealtfel… Va uita că ieri a trecut pe acolo, cum a uitat aceleaşi suspiciuni de-acum doar un an, cum a uitat dulce-amara înşelătorie de atunci …
Lucian Blaga
Cîntecul brumelor, urmelor
Ca o pulbere de-argint
îngheţase roua.
Brumele s-au născocit -
era ziua doua.
În dumbrăvi încremeneau
stinse-n scrum de vise
ca-ntr-o lume de cristal
sevele închise.
Pe sub zarea unde rar
ne era popasul,
ne lăsam peceţile -
urmele, cu pasul.
Cu al Ariadnei fir
însemnam întinsul -
pentru cînd ne-om părăsi
albul, paradisul.
Brumele s-au nimicit -
era ziua noua.
Duhul lumilor prea cald
dezgheţase roua.
Cum mă paşte normalitatea. Şi cum (nu) mă căiesc
Mă întreb: ce va urma după “epoca marinarului”? Viaţa pe plaiurile Dâmboviţei nu ni se va părea, oare, plicticoasă? Normalitatea şi liniştea nu ni se vor părea suspecte? “Să ne vedem de treabă” toţi, noi “talpa ţării” şi ei “aleşii” nu va fi ceva… ciudat? Ce vom afla? Ce vor scrie ziarele? Despre ce vor mai vorbi de-alde Gâdea, Badea, CTP, Dinescu, Hurezeanu, Moraru? Nu, nu sunt atît de naiv încît să cred că peste o lună astea ne vor fi dilemele, că ne paşte… normalitatea. Cum nu sunt atît de naiv să mă întreb de ce niciun prezidenţiabil de azi nu ne spune: “Fraţilor, e de rău, lăsaţi-vă speranţele la uşă, ăsta-i adevărul crud! Să fim sinceri…”
Am citit azi în EVZ editorialele (singurul motiv pentru care mai deschid acest ziar) a trei “intelectuali de marcă”, dintre cei de la a căror înălţime România se vede în toată splendoarea ei, dintre cei ale căror gînduri pur democratice au gîdilat… scăriţa şi nicovala preşedintelui din ultimii cinci ani: H.R.Patapievici, Vladimir Tismăneanu şi Mircea Cărtărescu – deţinătorul cărţii preferate a preşedintelui, “întîmplător” carte preferată şi de mine, printre altele, încă din 1990! Şi mi-am dat seama, iar, că sunt… “pe invers” faţă de sclipirile inteligenţei lor în raport cu “situaţiunea” vremurilor pe care le trăim. Evident că judecăţile lor arată cît de neînsemnat pot fi în toată această ecuaţie şi cît de rupt de realităţi. Drept pentru care îmi fac mea culpa fiindcă îndrăznesc să-i citez. Iată:
Patapievici: „Fabricanţii fantasmelor şi fantasmagoriilor cu care a fost confecţionată, în mai puţin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să trăiască în realităţi divergente şi incompatibile, care i-au adus în situaţia de a se detesta între ei pe teme fictive precum „Traian Băsescu dictator”, formează azi cea mai puternică clică din România.
Forţa clicii care se luptă prin orice mijloace să obţină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la aceste alegeri e incomparabil mai mare decât forţa manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion Iliescu la 20 mai 1990.
Cu tristeţe, putem consemna, la douăzeci de ani de la câştigarea libertăţii, succesul aceloraşi tehnici de manipulare a societăţii, prin intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.” (Horia Roman Patapievici vorbind despre confuzia morală în „Captivi în irealitatea imediată”)
Tismăneanu: „Pe ultima sută de metri, disperaţi ca şi delegaţii la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, pesediştii grupaţi în jurul echipei Iliescu-Hrebenciuc-Geoană recurg la orice metode, la orice fabricaţii, oricât de penibile, insalubre şi nocive. Ne putem imagina cum ar arăta o Românie încăpută pe asemenea mâini. A vota pentru Traian Basescu înseamnă a spune NU acestor recidive/sechele comunistoide şi a spune DA unui proiect de emancipare democratica, deci de ruptura categorică şi irevocabilă cu sistemul Iliescu.” (Vladimir Tismăneanu, siderat de… decizia lui Alexandru Sassu de a-i chema la dezbaterea tv şi pe CV Tudor şi Becali alături de favoriţi, în “Tertipuri, intrigi şi mascarade: disperarea PSD şi anexarea TVR”)
Cărtărescu: „Băsescu a fost învins de sistemul ticăloşit. El e victima unei extraordinar de concentrate campanii mediatice pur tate împotriva lui de marii moguli care deţin puterea reală în România. Este răzbunarea lor pentru
condamnarea comunismului şi deschiderea dosarelor CNSAS. Mai cu seamă acest ultim act, extrem de periculos pentru foştii colaboratori ai Securităţii, i-a fost fatal actualului preşedinte. Nimeni nu vrea scormonirea trecutului nostru recent.
Ofiţerii şi colaboratorii Securităţii au fost prea mulţi şi sunt azi prea puternici. Aici PSD-ul, continuatorul FSN-ului, e exact pe aceeaşi lungime de undă cu marii moguli ai cartelurilor politico-economicomediatice. În faţa lor, Băsescu n-a avut nicio şansă. Chiar dacă el ar redeveni preşedinte, e greu de crezut că va putea să-şi aplice programul în condiţiile unei ostilităţi generale a clasei politice.” (Mircea Cărtărescu, despre “Ordinea şanselor la Cotroceni”)
Iată cum cei trei… gînditori ne prevestesc, resemnaţi acum, un viitor sumbru. Toţi sunt de acord că preşedintele lor a fost învins dar sunt convinşi că aceasta ne va trezi la o realitate terifiantă şi că mulţi, căindu-se, le vor da dreptate… Nu are sens să încerc o analiză de text, nu-mi pot permite asta de la micimea anonimităţii mele, voi extrage doar cuvintele de bază din cele fragmente scoase din context care, musai trebuie citite pe de-a-ntregul: “clică”, “manipulare”, “sechele comunistoide”, “sistem ticăloşit”, “moguli”…
Da, sunt conştient şi înspăimîntat, ne aşteaptă vremuri grele şi eram atît de aproape de un viitor luminos! Mă anin doar la gîndul că voi avea şansa de a-i citi pe cei trei, care-şi vor fi trăit cu demnitate purgatoriul înfrîngerii din aceste zile, în postura mult mai tăioasă, mai puternică, de scriitori dizidenţi, apărîndu-şi cu şi mai mare ardoare Conducătorul din Opoziţie şi arătîndu-mi calea spre lumina izbăvitoare! Şi mă voi căi. Sau… poate nu?! 
P.S. - Am căutat o orchestraţie rezonantă la… context dar mi-a fost greu să aleg între Morometzii, BUG Mafia, Puya, Codu’ Penal şi Paraziţii… 
Cu ce m-am ales?… Tag-uri
Eram gata să închid, din nou pentru o perioadă destul de lungă, televizorul în seara asta, mînat de paranoia la care asistam de cîteva ore. Paranoia detaliilor bolnave, aberante, privind cine, ce şi cum să se petreacă dezbaterea prezidenţiabililor în faţa… ţării. Îmi este limpede că această situaţie absurdă a fost pornită din lipsa substanţei, voinţei şi a argumentelor pe care aceşti prezidenţiabili ar fi trebuit să le pună azi pe masă în conturarea unor soluţii cît de cît impezi pentru ieşirea României din criza generalizată în care se găseşte, criză rostogolită tot prin concursul direct sau indirect al respectivilor…
Ei, şi cum eram gata, zic, să închid televizorul, surpriză: Geoană şi Antonescu, la aceeaşi masă, la “Sinteza Zilei”, la Antena 3! Era pînă la urmă o parte din dezbaterea care mă interesa, cu care consider că ne erau toţi datori şi care mă ţinuse conectat, şi, iată, cu atît mai interesantă cu cît doar traiectoria celor doi este cea care mai contează. Antonescu şi Geoană, oricum cu o clasă peste ceilalţi din hora asta, în chip inedit ajunşi unul lîngă altul au produs, o cîtime de dezbatere, deloc pregătită de staff-uri.
În aproximativ trei sferturi de oră, principalii contracandidaţi ai lui Băsescu mi-au lăsat cîteva impresii, dar nu şi convingeri. În primul rînd, au încercat să se contreze, să se atace, ca doi cocoşi tineri, părînd să vorbească la început limbi diferite. La cuvîntul “minciună” rostit de Antonescu, Geoană cel vădit stingherit de postura în care se afla, adică aceea de confruntare care nu-l prinde, pe care evident că o evită, a alunecat pe panta “grelei moşteniri” a guvernărilor liberale. Antonescu, la rîndul său nu a putut să iasă din marota acuzelor legate de marile gafe ale şefului pesedist pedalînd încă pe temele astea fără nicio aplicaţie la nevoile curente ale românilor. Aceste schimburi de replici au consumat aproape tot timpul emisiei în ciuda aşteptărilor celor iluzionaţi să găsească o brumă de luciditate şi o ancoră în realitate în disputa cu pricina.
Am regăsit uşor tentaţiile politicianiste ale celor doi, puse faţă în faţă, în coloraturi şi intensităţi diferite, dar prezente, evidente. Ca atitudine am văzut încercările disperate ale lui Geoană de a se eschiva în spatele cuvintelor umflate cu pompa dar şi satisfacţia lui Antonescu de a-şi expune, cu plusul său oratoric, interlocutorul la aceleaşi subiecte prea departe de ziua de azi şi de… mîine a celor mulţi. Dar nu mă aşteptam oricum ca vreunul din cei doi să aibă în mînecă miraculoasa soluţie pentru rezolvarea problemelor neamului, cum bineînţeles ştiam că, pînă la urmă, nu Preşedintele e cel chemat să rezolve concret aceste probleme.
La urmă însă, şi la îndemnul moderatorului Mihai Gâdea, am zărit şi o umbră de luciditate, nu şi suficientă, deoarece cred că ea poate fi de tot… umbrită în timp de tentaţiile mai sus descoperite. Astfel, la urmă, cei doi au susţinut, la întrebarea lui Geoană, că după alegeri sunt dispuşi să caute soluţii împreună într-o formulă fără Băsescu şi PDL. Iar aici Antonescu i-a pus o condiţie lui Geoană: schimbările să fie fundamentale, adică fără de-alde Vanghelie sau Hrebenciuc la manete. Şi au bătut palma… Şi nu mi-au mai părut fundamental diferiţi… Apoi, desigur – tot din sfera concluziilor mele grăbite prilejuite de această emisiune – Antonescu l-a dominat de departe şi pe Geoană deşi, din păcate, nu cred că asta mai contează în economia scorului final al alegerilor.
Cum aveam de gînd să mă întreb ce am reţinut după toată această c(h)ampanie electorală sau dacă am reţinut ceva, acum am un răspuns. Am reţinut două confruntări: Băsescu-Antonescu şi Antonescu-Geoană. Probabil vor mai fi vreo două de acum înainte cam în aceleaşi tonalităţi… Confruntări în care cineva “îl bate” pe altcineva fără ca, în cele din urmă, eu sau ziua mea de mîine să se fi ales cu mare lucru… în afara previzibilei schimbări a chiriaşului de la Cotroceni şi a unui dram în plus de speranţă.
P.S - Una peste alta, am reuşit acum să şterg dintre “tag-uri” unul care mă deranja peste măsură şi prea folosit pe aici: “Băsescu”. Katie Melua rămîne!
Dirijorul şi partiturile. Ceea ce contează…
Nu era prima dată cînd lucruri care nu depindeau de el i se puneau în cîrcă. Cînd deşi îşi executase partitura recuperată de pe jos de la prima pînă la ultima notă i se reproşa, pe un ton zbierat, că lucrarea nu sună bine, iar dirijorului absent la toate repetiţiile, şi care nici nu mai ştia la ce simfone participă, nimeni nu-i spunea un cuvînt. Acum dirijorul, deodată atent, îi comanda să o ia de la zero, cu toate notele din partiturile lipite din bucăţele şi cu toate simfoniile restante. De la zero, dar în graba de a fi fost cîntate toate… ieri şi după partituri amestecate!
Pînă la nelipsitul ţîrîit al telefonului mobil şi la gestul nervos din baghetă însoţit de bătaia cu talpa în parchet… Desigur, dirijorul plecă din nou spre rezolvarea unor cestiuni mai… importante… El trebuia să-şi facă treaba mai departe, pînă tîrziu în noapte… Mîîine, bineînţeles, lucrurile vor fi şi mai presante, concertul amînat a cîta oară se va monta, inevitabil, în zori… Afişele cu poza mare a şefului de orchestră erau deja tipărite şi împînzite în oraş… Probabil spectacolul avea să fie un fiasco – asemănător durerii lui ascuţite din tîmple – aşa că îşi luă ghitara şi plecă acasă, nu fără a mai recupera din drum şi cîteva din foile pierdute ale partiturilor. Nu mai conta că le vedea pentru prima oară. Tot pentru prima oară, calm, îşi dădu seama că sunt de făcut şi alte lucruri, mai… importante…
Căutînd Dorul… Alb pe negru
Îi era dor de “ceva”, nu de “cineva”… A alergat acasă căutînd nişte rînduri, nişte cuvinte, pe care nu le citise dar le ştia “acolo”. Bănuia, ştia aproape, că astăzi le va găsi răsfoind doar, la întîmplare, o carte scoasă la întîmplare, cu ochii închişi, din raftul de sus al bibliotecii. Îi era dor de ele, aşa cum sunt, scrise alb pe negru, de citit, de priceput şi nu de explicat. Ştia că nu în fiecare zi poate avea o asemenea ocazie, mai ales că pierduse multe alte ocazii. Căutînd Dorul…
Părintele Dumitru Stăniloaie,
din „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”:
“Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
„Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.”
“Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.”… mai spunea Dumitru Stăniloaie, născut într-un noiembrie, acum o sută şi ceva de ani, în “comitatul Braşov”. Născut şi niciodată… “murit”… Atît.
C(h)ampania. Cărţile pe masă!
Urmează o săptămînă interesantă. Despre politichie vorbesc, desigur. De altfel cred că o c(h)ampanie electorală de doar o săptămînă acolo ar fi suficientă. O săptămîna acum, înainte de turul unu şi alta înainte de turul doi şi rumânii ar fi lămuriţi. Pînă şi talk-show-urile au fost interesante în seara asta de după meciul de la Cluj, cel care a aşezat candidaţii la bloc-starturi. Ei da, aşa mai merge: cu pumni, palme şi şuturi în dos!
Iar ca tabloul să fie complet, găsesc extrem de interesante dezvăluirile din Jurnalul Naţional de azi: “Băsescu controla jocul si nu mi se permitea sa stiu regulile! “, zice, potrivit ziarului, fostul procuror DIICOT, Ciprian Nastasiu, anchetatorul afacerii răpirii ziariştilor şi al lui Omar Hayssam, adică al afacerii pe care Băsescu (“Profesorul”?) o voia ascunsă vreo 50 de ani de ochii lumii! În fapt, e vorba despre o carte, “Prădarea României”, din care ziarul reproduce, la ţanc, fragmente… spumoase care scot totul la iveală. Se vorbeşte acolo de nişte milioane de dolari volatilizate în chip suspect, despre nişte “şuete” la Cotroceni, dar şi despre nişte afaceri dubioase, “energetice”, cu fire trase de sus, şi cu o… “luminiţă” venind dinspre… Moscova! Nu-i aşa că lucrurile devin palpitante, mai ales că din toate astea, şi pare a fi doar începutul(!), Băsescu le cam încasează fără să respire şi cam… pre limba lui? Părerea mea…
P.S. – Bond mi se par în ritm, nu?
