GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Editorial. Jurnal de poezii dispărute. Atitudine. Media. IdentitateLa catafalcul Gazetei de Transilvania
Aş fi fost tentat să scriu despre Octavian Paler, ar fi împlinit 83 de ani… Am făcut-o însă acum două luni şi ceva şi consider acele rînduri încă suficiente. Însă cred că în aceeaşi notă voi scrie despre altceva. Acum cîteva zile, cu o oarecare întîrziere ce-i drept, am aflat, din blogul lui Ovidiu, că Gazeta de Transilvania s-a închis. Fapt cu totul surprinzător pentru mine, în ciuda presupuselor dificultăţi ale momentului şi chiar dacă despre această… “trecere în nefiinţă” s-ar putea zice că a survenit după… “o lungă şi grea suferinţă”. Vestea m-a bulversat fiindcă mă leagă multe de Gazetă. Nişte ani petrecuţi acolo, o reală şcoală de presă (fapt unanim recunoscut de cîteva serii de jurnalişti), ucenicia şi locul pe care acolo l-a avut tatăl meu acum mai bine de, iată, 17 ani… Toţi anii aceştia au trecut cu destulă uitare, cu multe ingratitudini faţă de ce a însemnat în timp – renunţări, compromisuri, iritări, nopţi albe şi suflet – viaţa lăsată de noi în redacţia Gazetei…
Scriam în postul meu anterior despre dorul acela faţă de literele de plumb, faţă de acel fel de facere a ziarelor, faţă de cuvintele care rămîn să îţi curgă prin sînge. Mă gîndeam la acele vremuri, la acele multe pagini, petece de rubrici, texte, machete, nopţi şi iar nopţi, lăsate ofrandă, şi Gazetei… Mă gîndeam la moartea unei meserii, aceea de tipograf, dar nu la moartea unui ziar. Un ziar, oricum ar fi fost, dar de inimă… Ironia sorţii, iată. Cu toate astea voi încerca măcar să nu fiu excesiv de subiectiv şi să afirm, poate patetic, că odată cu acest trist eveniment s-ar fi rupt ceva şi din mine. Apoi, se zice că despre morţi nu se cade să vorbeşti decît de bine, cu atît mai mult cu cît cadavrul nici măcar nu s-a întors bine de la… medicina legală, nici măcar nu s-a odihnit pe catafalc… Şi nici nu e foarte sigur că e… mort, deşi ferparul cam asta anunţa iar vorbind despre un ziar e ştiut că o ediţie, sau mai multe, ratate, înseamnă începutul sfîrşitului. Imaginea asta o am în minte, a unui catafalc, a unui priveghi pustiu (probabil subconştientul lucrează…). Pustiu, fiindcă îmi pare că la căpătîiul acestui ziar nu este nimeni acum, iar cortegiul funerar va semăna cu acela ce duce la groapă un… homeless aruncat într-un sicriu ieftin de brad de cioclii de la serviciile sociale. Un cortegiu trist, indiferent, urmărit prin oraşul pe care-l părăseşte, dinspre ganguri, şi de feţe rînjinde satisfăcut.
Gazeta de Transilvania a murit. Îmi sună straniu cuvintele astea zdruncinîndu-mi încă o veche naivitate, aceea a perenităţii unor… instituţii de presă. Ziarul ăsta ar fi putut fi mare cu adevărat dacă resursele lui, brandul lui ar fi fost manageriate cum se cuvine, dacă nu s-ar fi ratat nişte oportunităţi pe care puţine ziare care, au crescut mult mai frumos, le-au avut. Ar fi putut fi un ziar naţional şi nu doar al braşovenilor însă a murit puţin cîte puţin, de mult. A murit, anunţat, cu fiecare cititor pe care şi l-a alungat sau cu fiecare cititor bătrîn care s-a dus, după cum zicea cineva. A murit cu fiecare dinte pe care şi l-a pierdut fără luptă devenind atît de ştirb. Şi nu el, Ziarul, a făcut asta, cât lipsa de viziune şi interesele mărunte ale unora. Un ziar nu se sinucide ci este aruncat de viu, sau stîrv, în groapă. Şi cînd fac această… metaforă despre Gazeta de Transilvania îmi dau seama că e mai mult decît trist, e strigător la cer! Nu voi ceda tentaţiei de a căuta vini, de a pune diagnostice sau de a arăta cu degetul spre cineva sau spre nişte întîmplări ştiute. O vor face alţii şi mă gîndesc la acel soi de… medicină legală. Dincolo de oamenii care au trecut pe acolo, de condeie, de breasla onorată acolo, de prejudecăţi şi categorisiri, Gazeta de Transilvania a lăsat multe în urmă şi a adus valoare în presa românească. A fost şi rămîne un simbol chiar dacă o bună bucată a existenţei sale s-a datorat prea puţin prezentului, cotidianului, cît istoriei. Chestie fatală pentru un ziar. Istoria în aşa fel exploatată a vrut să se răzbune şi să rămînă doar atît, istorie. Şi să îşi ia ziarul înapoi, la muzeu…
P.S.: Se speculează că decesul Gazetei de Transilvania e doar o… înscenare, o altă conspiraţie, o… victimizare. Aşa cum se spune despre Michael Jackson că nu a murit ci a… fugit. Se spune că asemenea Păsării Phoenix sau a unui Făt-Frumos, G.T. va învia din morţi, în ciuda orgoliului ei justificat şi rănit enorm, în ciuda neputinţei şi ruşinii îndurate de a fi fost plînsă de bocitoare. Se spune că va fi o vreme săptămînal şi va reveni, deşi nu ţin minte să fi văzut ca vreun cotidian căzut la pat şi devenit săptămînal să-şi fi revenit. Se spune că nu i se va elibera certificatul de deces şi că va fi cuplat la nişte aparate miraculoase şi scumpe care să îl ţină atîrnat de viaţă… Aşa să fie… Să fie doar un “deocamdată” şi un “cîndva”, să mă înşel eu… Aş fi bucuros să mă înşel! Dar nu mai cred de mult că morţii se întorc de la groapă. Cu atît mai puţin în vremurile astea. Nici măcar schimonosiţi în chip de… stafii!
Păcat.
Din dor de cuvinte de plumb. Şi dor de cerneală
Şpalturi, culegătorie, zeţărie, linotipuri, zincuri, rotativă, recalandrare… Aldine, cursive, cicero, machetă, corectură… Cam în aşa ceva stătea viaţa unui ziar, acum vreo cincisprezece ani. Acolo, în tipografie, în arşiţa încinsă şi grea a plumbului şi în parfumul cernelii era adevărata casă a literelor. În miez de noapte şi în ţăcănitul telexului. Litere înşirate în culegar şi puse în titluri, rînduri măsurate cu grijă curgînd din linotip puse în text, fotografii developate în zinc. Toate, după desenele, cu creioane de ceară ale machetelor paginilor, de la una la a patra, la a şasea, la a opta la a doisprezecea… Aşa se năştea ziarul. Şi la multe multe astfel de naşteri am moşit şi eu ceva ani. Am fost mamoş de ziare.
Acelea erau ziarele adevărate. Aceea a fost adevărata şcoală de presă. Ăia sunt ziarişti, care au trecut pe acolo, care au făcut cap limpede cînd se crăcăna de ziuă, alături de tipografi, de oamenii ăia în halate, cu mîinile negre de cerneluri care, nimereu perfect locul fiecărui rînd în tipare prea rigide de fier. Tipare de fier, rigide, neîncăpătoare, în care orice cuvînt de prisos trebuie amputat din fraze fără milă. Oricît de frumos ar fi fost reportajul. Şi orice virgulă dintre subiect şi predicat extirpată elibera sudori, sudălmi, fiare aruncate pe jos.
Unde or fi acum nea Paul, Nicu, Ţiţi, Mihai, Vivi, Orlando?… Şi încă nu mi-i amintesc acum pe toţi, chiar dacă parcă a fost ieri. Era muncă multă pentru un petec de ziar care, ca şi acum, trăia doar cîteva ore. Şi era multă viaţă în ziarele alea…
Mă întreb cîţi dintre mai junii jurnalişti de azi ştiu despre ce vorbesc. Mă întreb dacă vreun curs sau vreo oră de practică de la “jurnalistica” de azi (inutilă dealltfel, dar asta e altă poveste) se ţine acolo, în muzeul dinozaurilor mecanici fumegând şi pufnind care, scuipă litere încinse pe nări? Şi îmi dau seama privind peste aceste rînduri, scrise iată la laptop şi nu la… linotip şi gata chiar să fie tipărite instantaneu, dacă ar fi nevoie, la un simplu clic, îmi dau seama că am vorbit aici despre o lume dispărută. Toate astea nu au dispărut doar din viaţa mea dar au dispărut din realitate. Nu le mai ia în seamă nici măcar sfîntul Google!
Ziarele de plumb, tipografiile alea cu tipografii lor cu tot, toate au dispărut. Şi păreau veşnice. Probabil şi ziarele de azi, digitale şi reci şi fără sudoare şi fără plumb în sînge, vor dispărea şi ele. Altceva le va lua locul. Cu toate astea, cred, şi întăresc asta, ziarele adevărate au fost alea despre care am povestit aici şi gazetarii adevăraţi aceia care ştiu despre ce vorbesc şi s-au dus măcar o dată să caute şi să găsească, să pipăie şi să adulmece cuvintele şi cerneala de plumb. La… crăcănatul zilei…
Cum fac licuricii spume verzui de frig?
În fiecare vară mă amuz copios pe tema perlelor elevilor supuşi caznelor bacalaureatului. Probabil există culegeri cu astfel de “realizări” dar, din păcate, încă nu am pus mîna pe niciuna… În orice caz, examenul maturităţii de astăzi, dincolo de rîsu’ plînsu’, nu mai seamănă deloc cu cel de pe vremea mea… “Eheeheee… pe vremea meaaa!” 
Sunt convins însă că aceste perle nu ne dau imaginea completă şi deci corectă asupra nivelului pregătirii adolescenţilor români la ieşirea din liceu şi mă gîndesc că atunci cînd aceste perle nu vor mai fi voi avea un motiv de tristeţe în plus.
Anul ăsta parcă am văzut mai puţine astfel de “bijuterii” şi mai lipsite de haz. Ori tinerii noştri îşi pierd simţul umorului ori, cum ziceam, perlele dispar fiindca încep ei să înveţe mai bine, mînaţi de la spate de grijile zilnice? Anul ăsta “le-a picat” Blaga, Slavici, Camil Petrescu. Superbi autori, minunate subiecte… Eu unul aşa le-aş fi întîmpinat. Una peste alta, mai împăcaţi sau nu cu româna, materie cam desuetă oricum în ziua de azi, unii dintre liceeni au devenit ei înşişi poeţi în exerciţiile lor de… stil. Păi nu sună bestial nişte consideraţii ca astea: “Toamna este rece şi licuricii au făcut spume verzui de frig până când a surâs iubita poetului” sau “Descrierea padurii este portretul ideal al femeii iubite. Aceasta are gura inghetata, precum strugurii inghetati, si cand o saruta pe buze, simte intre dinti cocoloase de gheata scoase din congelator”.? Fapt este că nu îmi este teamă că tinerii noştri nu pornesc pregătiţi să înfrunte viaţa din moment ce zic că “Iubirea asta vine de aiurea, te trăsneşte de mori şi te duci urgent pe lumea ailaltă, cu tot cu ea” Aşadar cu simţul realităţii la purtător nu vor mai cădea şi ei pradă deziluziilor în amor. Şi de ce ar mai cădea dacă dintr-un vers doar şi nu dintr-o iubire ei cred că “Iubita i-a surâs greu poetului pentru că avea la gură un strugure îngheţat”? Cam mult frig la Blaga, nu-i aşa? Mai mult chiar, ei adolescenţii, bănuiesc că în viaţa asta se poate “(…) scăpa de puterea destinului” pentru o… “adîncire în propria conştiinţă”!
Bănuiesc că parte din generaţia asta de tineri nu prea se lasă prinsă în mrejele înţelesurilor literare şi trec prin cărţi cu aceeaşi acuitate asupra textelor ca şi cea asupra vieţii de fiecare zi (şi încă nu am citit nimic anul ăsta din tezele lor la istorie!). Mă întreb atunci, la ce bun ca literatura română să le mai fie servită, în… unanimitate, ca materie obligatorie, din moment ce pentru ei un Ştefan Gheorghidiu e cam tot una cu nea Dorel de la colţul blocului care, tocmai s-a întins la un grătar şi o bere mică? Celor ce însă mai văd cum licuricii fac spume verzui de frig le-aş mai da parcă o şansă
PS: – şi cum îmi trecură pe sub ochi nişte reci iubiri, nu-mi vine acum altceva decît să ascult şi o melodie tristă. Helene Segara, după un fado de-al Amaliei Rodrigues de prin 1969, “Solidao”… De ascultat şi de adus aminte despre… ale maturităţii valuri.
Unde să-mi repar ceasul cuc, domnule prim-ministru?
Astăzi domnul Boc, Emil Boc a găsit de cuviinţă să spună că România trece prin cele mai grele momente de după 1989. M-aş fi aşteptat, în sfîrşit, să aflu de la dînsul “încotro” ne îndreptăm. Premierul a zis apoi că… crede că Guvernul a făcut “cît de cît” să limiteze efectele crizei, preocuparea cea mai importantă a sa. Aveam pretenţia a altceva decît a unui “căt de cît”… Apoi ne-a mai înşirat o dată ce a făcut… A păstrat cota unică şi nivelul TVA-ului, deci a făcut ceva cu ce… au făcut alţii! Apoi a spus ceva despre felul în care stă România relativ la chestiile astea faţă de… alţii. Şi aş fi vrut să spună mai departe ceva, să zică ceva despre programul anti-criză, nu despre măsurile cu care guvernul împinge criza mai departe. Dar… Dar a vorbit din nou despre “Prima casă” şi că aşteaptă o undă verde de la FMI pentru neimpozitarea profitului reinvestit. După care a vorbit despre nişte constrîngeri… şi despre greau moştenire, desigur. Ştiu, domnule Boc, nişte constrîngeri simt şi eu şi am remarcat toate constrîngerile aleşilor, alea care-i… constrîng să-şi păstreze privilegiile, alea care iau şi ultima piele de pe economia reală pentru a proteja de frig (pardon, de criză!) birocraţii! Şi domnul Boc a mai zis că va analiza “la sînge” şi că va “tăia în carne vie” felul în care sunt cheltuiţi banii publici. Da, ştim, domnule Boc, s-a constituit şi un comitet, o comisie pentru asta… Şi, în finalul declaraţiei de azi, premierul m-a lămurit de ce nu avem autostrăzi, fiindcă banii ăia care nu se cheltuiau pentru investiţii se vărsau în salariile uriaşe ale unora de la stat. Aici însă nu am înţeles ce treabă au autostrăzile cu Crăciunul! Să înţeleg, a priori, că asta e scuza domnului Boc fiindcă Mircea Badea nu va umba cu pene pe fund la iarnă în Piaţa Victoriei?
Şi dacă, pînă la urmă, domnul Boc, premierul plătit şi de mine, mi-a răspuns tuturor întrebărilor, trebuie s-o ştie şi pe asta, care mă frămîntă de vreo juma de an: domnule prim-ministru, unde naiba să-mi repar şi eu ceasul cuc, greaua moştenire rămasă de la străbunicu’?!…
P.S.: Nu de alta, dar înainte de a arunca această impertinentă întrebare, am încercat să-l scutesc pe premier de încă o încurcătură şi am dat şi eu un “sărci” pe “gugăl” şi n-am găsit nimic, doar rumâni cîntînd în ploaie!
