Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi “aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, “norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din “Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului “tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre “mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, “paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre “prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! “O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Timp

îl plictisisem pe Dumnezeu cu insomniile mele
coboram noaptea pe fereastră
să număr muşuroaie
să agăţ pe sîrmă la uscat
aricii trişti aricii treji de ploaie.

aşa că în zori
mi-au prins cuvintele în ciment
mîinile mi le-au legat de răsărit
aşa ca să mă mai întindă încă o zi peste lume.

Vara cîntă reggae

îmi miros mîinile a otravă pentru şobolani zici
da am întins în baie în holuri în sufrageria
spartă de zepelinuri în dormitorul roz cu pînze
în balcoanele pentru avioane
cursele piedicile capcanele virgulele.

trecînd prin ele ca prin moarte
ca prin muzici de iarnă ca prin
cearşeafuri ude electrice
măcar să îţi sfîşii un pic sprîncenele
degetele mari cozile cu fundă.

măcar cînd treci prin ele
pe străzi vara cîntă reggae
şi mie îmi miros mîinile a otravă de şobolani.

Van Gogh roz

cînd peste copaci
plouă ecvestru
cînd linia lungă
lungă de tramvai
e atît de îngustă
cînd poţi să treci prin ea
un picior de girafă
cînd cîntăreşti
felia de măr cu arătătorul
cînd săruţi pe ochi statuia fără sens
măcar atunci muşcă urechea somnului
visează galben cînd pînzele roz
gravide-l visează pe Van Gogh.

Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mitică al nostru

Nea Mitică, directorul, avea oroare de ieşirile în public, ba mai mult, de confruntările directe cu subordonaţii. “Mueiiii, Bueiiii….” aşa-şi începea sau încheia, însoţindu-şi broboanele de transpiraţie de sub nas, monologurile cu angajaţii, cu gesturi tăioase despicînd fumul de tutun scump care-l însoţea peste tot … Probabil neputinţa-i, lipsa argumentelor şi suspiciunile îl frustrau profund; se simţea mereu nesigur pe situaţie, furat şi dezbrăcat pînă-n cele mai mici secrete. Şi pe bună măsură, toţi îl vedeau ca pe-un măscărici mizantrop, o marionetă, ştiindu-i dedesubturile, aventurile, furtişagurile în ciuda impresiei de teroare cu care încerca să-şi acopere îngustimile de tot felul. Să nu credeţi că era vreo autoritate în ceva, că-i putea domina cu ceva. Avea doar pîinea şi cuţitul pe care le folosea după propriile-i umori. Pusese mîna pe firmă, alături de alţi cîţiva nomenclaturişti, la “marea privatizare” şi-i înlăturase în timp pe toţi acţionarii cu care participase la prăduiala de început, prin jocuri de conjunctură şi lovituri sub centură. De ultimul, un naiv mizericordos scăpase acum cîteva luni, printr-o “majorare de capital” – cel care de altfel ţinuse barca la suprafaţă în toţi aceşti ani şi pe care mulţi îl regretau spre ura “şefului”.
Acum, nea Mitică sau Dumitrică (diminutivat, vezi bine!) încă se bucura de mersul lucrurilor în voia inerţiei. Suficient cît să-şi permită un trai îmbelşugat, dătător de invidii, cu weekenduri în Alpii austrieci sau relache-uri… orgiastice în Creta, alături de amicii pupători în fund şi de amantele culese de la  TESA. “Oficiala”-i nevastă fusese de mult înţărcată la domiciliu, departe de ochii şi urechile lumii, unde se achita resemnată şi cu onoare de obligaţiile legate de cele două progenituri (oficiale) minore…
Una peste alta, domn’ director ar fi avut toate motivele să doarmă liniştit încă o vreme. Mai avea cîţiva slujbaşi care-n ciuda derapajelor şi atmosferei pestilenţiale pe care le-o administra zilnic îşi făceau treaba şi-l jucau pe degete atît cît să le fie şi lor un pic de bine, la fel ca în alte sute de “companii”, fruntaşe pe ramură, din ţara asta.  Le-ar fi avut, dacă darul trufiei, zgîrcenia maladivă şi un inexplicabil vierme de invidie nu i-ar fi dat definitiv peste cap existenţa, începînd cu cîteva săptămîni înainte. Atunci a venit la el preşedintele de sindicat, Vasile Gogu, unul mic, un pigmeu piţigăiat să-i zică:
- Domn’ şef, vezi că trebe să semnăm contractu’ colectiv de muncă şi oamenii nu vor dacă nu le dăm douăj’ la sută în plus, aşa că ai grijă, dacă nu, vezi că-s cîţiva de-ai matale care-ţi poartă sîmbetele, şi ştiu, ştiu multeee!…
– Ce ştiu, bă Gogule, ce ştiu!?
- Las’ că ştii tu dom’ şef. Or’ ai uitat de campania electorală cînd n-ai vrut să cotizezi unde trebe de le-ai dat la ăilalţi? Şi de transportu’ ăla de potcoave fără factură dat la turci ai uitat? Da’ de roşcata aia de la control cu care te-o prins bărba-su la instruirea aia de la Trei Brazi? Sau de deconturile false şi hîrtia igienică luată pe firmă?… Aşa că vezi tu, dom’ şef… îi bai…
– Lasă bueiiii… lasă! Vă ştiu eu pe voi ăştia! Şi ce? Sunt o sută la poartă şi abia aşteaptă să vă dau eu afară pe toţi! Jigodii!… O să vă zvîrcoliţi de foame, în genunchi o să-mi veniţi bueeeiiii!
- Bine dom’ director, bineee… ieşi Vasile Gogu din “audienţă” spre holurile întunecoase dinspre Potcovărie.
Şi nea Mitică, directoru’, mai dormi bine vreo două săptămîni ticluind nu atît semnarea contractului cît desfiinţarea sindicatului şi concedierea celor pe care-i bănuia… “Cum adică, ăştia au uitat cine-i stăpînu’ aici? Au uitat cine-i patronu’?! Sclavii dracului! Nişte viermi!”, îşi tot zicea îndîrjit, încurajîndu-se în fiece dimineaţă.
Pînă în ziua zet, cînd să intre la şedinţa cu pricina, alături de directorimea (încă) de încredere găsi la uşa consiliului doi străini care-l luară scurt:
- Domnuuu’… Mitică, sunteţi domnu’ Gheorghe Dumitru? Vă rugăm să ne urmaţi. Aici aveţi mandatul…
– Cine? Ceeee? Unde?… îngăimă abia, bîlbîit, Mitică al nostru, alb ca varul, sub ochii holbaţi ai cohortei fidele şi în aplauzele micului grup alăturat din care se zărea rînjind Vasile Gogu.
Una peste alta, povestea-i comună şi fără pic de literatură: 28 de zile de arest preventiv – pentru început – aveau să-i fie șefului suficiente pentru a-și despica conștiința, pentru a-şi revizui opţiunile politice, prietenii, şi simpatiile sindicaliste. Asta fiindcă în rest se ştia curat “în acte”, potlogăriile-i nu erau, credea cel puţin, nici mai mici, nici mai mari decît ale altora asemeni lui.  Cu spaima unui final şi a unei libertăţi incerte (probabil avea să piardă Potcovăria) şi cu întrebarea chinuitoare “de unde mi se trage?”, Mitică, previzibil fost şef şi patron, fost alintat de soartă, avea să se întoarcă în cele din urmă, după vreo doi ani de mititica, la cele… casnice şi sfinte şi la a-şi scrie, în foileton, memoriile, asta după ce va fi trecut prin hăţişurile birocratice ale unei ieşiri problematice la pensie.
Peste toate şi cu nădejdea că sintagma aia cu “orice asemănare e pur întîmplătoare” cu situaţii la fel de banale, ale unor personaje reale i-o vor aplica şi lui, unii-alţii, mai cu seamă familia, vecinii…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! :)

Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea “sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

Tramvaiul

cu ultimul bilet de tramvai
urc spre sufletul tău de la etajul zece
ce dacă tramvaiul nu mai circulă pe linia asta
nu mai are şine şi vatmanul s-a pensionat de mult
nu trebuia să compostezi biletul zici
era de ajuns un cuvînt numit dorinţă
şi-un fir autist de mac.

Întîmplare

în jos de sub Tîmpa la vale
oraşul sfîrîie a grătar încins
parfumul de picioare lungi
îşi face selfie pe Castelului
şi eu iuţesc pasul
spre Poartă să ies.
aici statuia
– credeam că suntem amici
de-o viaţă – îmi cere parola
şi văd că pe spatele vestei fosforescente-i
scrie Staff.

Facebook

toate femeile pe care le-am iubit
aveau cîte o pisică
sau două
pisici albe verzi sau mov
sau negre şi tărcate
unele au fugit prin gurile de metrou
altele au murit de bătrîneţe
acum stau şi mă uit la ele
pe o pagină veche de facebook.

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus “să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): “Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: “nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din “acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. “Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: “Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.